— Încă nu a început cu adevărat, oftă Hermione sumbră, împăturind iar ziarul. Însă nu mai e mult…
— Ia uită-te, Harry, spuse Ron încet, făcând semn cu capul spre fereastra către culoar.
Harry se uită. Trecea Cho, însoţită de Marietta Edgecombe, care purta o căciulă groasă. Pentru o clipă, privirea i se întâlni cu cea a lui Cho. Fata roşi şi merse mai departe. Harry se uită la tabla de şah la timp pentru a vedea cum unul dintre pioni fu eliminat de calul lui Ron.
— Apropo, ce… ăă… ce se mai întâmplă cu voi doi?
— Nimic, spuse Harry sincer.
— Păi… am auzit că acum iese cu altcineva, zise Hermione.
Harry fu surprins să realizeze că această informaţie nu îl afectă deloc. Vremea când vroia să o impresioneze pe Cho aparţinea unui trecut care nu mai avea legătură cu el; mai nou, la fel se întâmpla cu atâtea lucruri pe care şi le dorise înainte de moartea lui Sirius… Săptămâna care se scursese de când îl văzuse pentru ultima oară părea să fi durat mult, nepermis de mult; făcea parte din două universuri, cel cu Sirius, şi cel fără.
— Mai bine că ai scăpat, prietene, spuse Ron cu convingere. Adică, e destul de frumuşică şi aşa mai departe, dar ar fi de preferat cineva mai vesel.
— Probabil că e cât se poate de veselă cu altcineva, spuse Harry, ridicând din umeri.
— Cu cine e acum, de fapt? o întrebă Ron pe Hermione, dar cea care răspunse fu Ginny.
— Cu Michael Corner, zise ea.
— Michael? Bine, dar…, începu Ron, întorcându-se în scaun. Dar parcă tu ieşeai cu el!
— Nu mai ies, spuse Ginny hotărâtă. Nu i-a plăcut că Cercetaşii i-au bătut pe cei de la Ochi-de-Şoim la vâjthaţ şi s-a bosumflat foarte tare, aşa că i-am dat papucii. Dar s-a dus repede să o consoleze pe Cho în schimb.
Îşi scărpină nasul cu capătul penei, întoarse Zeflemistul cu susul în jos şi începu să îşi noteze răspunsurile. Ron păru extrem de încântat.
— Mă rog, întotdeauna am crezut că era cam tâmpit, spuse el, împingându-şi regina spre tura lui Harry, care tremura. Bravo ţie. Dar să alegi pe cineva mai… bun… data viitoare.
Aruncă o privire pe furiş spre Harry când vorbi.
— Păi, l-am ales pe Dean Thomas, eşti de părere că el e mai bun? întrebă Ginny vag.
— POFTIM? strigă Ron, ridicând tabla de şah dintr-un capăt.
Şmecherilă se năpusti după piese, iar Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră şi strigară supărate de deasupra.
În timp ce trenul încetinea, apropiindu-se de King's Cross, Harry se gândi că niciodată nu îşi dorise mai puţin să coboare. Chiar se întrebă pentru o fracţiune de secundă ce s-ar fi întâmplat dacă pur şi simplu ar fi refuzat să se dea jos şi ar fi ales să rămână acolo până la întâi septembrie, când trenul avea să îl ducă înapoi la Hogwarts. Însă când locomotiva se opri cu un pufăit, dădu jos colivia lui Hedwig şi se pregăti să îşi coboare cufărul din tren, ca de obicei.
Când cel care verifica biletele le făcu semn lui Harry, Ron şi Hermione că aveau cale liberă să treacă prin bariera magică dintre peroanele nouă şi zece, găsi o surpriză aşteptându-l în partea cealaltă: un grup de oameni veniţi ca să-l întâmpine, un lucru la care nu se aşteptase câtuşi de puţin.
Îl văzu pe Ochi-Nebun Moody, arătând la fel de sinistru, cu melonul tras mult peste ochiul magic, cu degetele noduroase încleştate pe un baston lung şi cu corpul înfăşurat într-o voluminoasă pelerină de drum. Tonks era chiar în spatele lui, iar părul ei roz deschis ca cel al gumelor strălucea în lumina soarelui, filtrată prin geamurile murdare de pe tavanul gării. Purta nişte blugi foarte peticiţi şi un tricou mov aprins, pe care scria Surorile Stranii. Lângă Tonks era Lupin; avea chipul palid, părul cărunt, o haină lungă şi cu ţesătura rărită, care acoperea un pulover, şi nişte pantaloni ponosiţi. În faţa grupului erau domnul şi doamna Weasley, îmbrăcaţi în cele mai bune haine Încuiate, precum şi Fred şi George, care purtau amândoi jachete nou-nouţe dintr-un material verde-închis cu solzi.
— Ron, Ginny! strigă doamna Weasley, avansând grăbită şi îmbrăţişându-şi copiii. Ah, Harry, dragul meu, ce faci?
— Bine, minţi Harry, în timp ce femeia îl strângea tare în braţe.
Peste umărul ei îl văzu pe Ron holbându-se la noile haine ale gemenilor.
— Din ce sunt astea? întrebă el, arătând spre jachete.
— Din cea mai bună piele de dragon, frăţioare, spuse Fred, trăgându-şi puţin fermoarul. Afacerile sunt înfloritoare şi ne-am gândit să ne răsfăţăm puţin.
— Bună, Harry, spuse Lupin, după ce doamna Weasley îi dădu drumul lui Harry şi se întoarse să o întâmpine pe Hermione.
— Bună, spuse Harry. Nu mă aşteptam să… ce faceţi toţi aici?
— Ei bine, spuse Lupin cu un surâs, ne-am gândit să avem o mică discuţie cu mătuşa şi cu unchiul tău, înainte să-i lăsăm să te ia acasă.
— Nu ştiu dacă e o idee bună, spuse Harry repede.
— A, ba cred că da, mormăi Moody, care se apropie şchiopătând. Ei trebuie să fie, nu, Potter?
Arătă cu degetul mare peste umăr; era limpede că ochiul său magic se uita prin ceafă şi prin melon. Harry se aplecă spre stânga cu câţiva centimetri ca să vadă spre ce arăta Ochi-Nebun şi, într-adevăr, îi zări pe cei trei membri ai familiei Dursley, care păreau de-a dreptul scandalizaţi la vederea comitetului de primire al lui Harry.
— A, Harry! spuse domnul Weasley, întorcându-se de la părinţii lui Hermione, pe care tocmai îi întâmpinase entuziasmat şi care acum o îmbrăţişau pe fată. Păi, ce ziceţi, o facem?
— Da, eu aşa zic, Arthur, spuse Moody.
El şi domnul Weasley traversară gara în fruntea celorlalţi, către familia Dursley, care părea să fi prins rădăcini în podea. Hermione se dezlipi delicat de mama ei ca să se alăture grupului.
— Bună ziua, îi spuse domnul Weasley amabil unchiului Vernon după ce se opri în faţa lui. Poate vă amintiţi cum mă cheamă, mă numesc Arthur Weasley.
Având în vedere că domnul Weasley demolase de unul singur cea mai mare parte din sufrageria familiei Dursley cu doi ani în urmă, Harry ar fi fost foarte surprins dacă unchiul Vernon l-ar fi uitat. Într-adevăr, unchiul Vernon arboră o nuanţă mai închisă de mov şi se uită urât la domnul Weasley, însă preferă să nu spună nimic, poate şi pentru că familia Dursley era de două ori mai redusă numeric. Mătuşa Petunia părea deopotrivă speriată şi stânjenită. Se tot uita în jur, de parcă ar fi fost îngrozită de faptul că ar putea fi văzută într-o asemenea companie. Dudley, între timp, încerca să se facă mic şi neînsemnat, dar fără să izbutească.
— Ne-am gândit să vorbim puţin cu dumneavoastră despre Harry, spuse domnul Weasley, zâmbind în continuare.
Mustaţa unchiului Vernon păru să se zbârlească de indignare. Poate pentru că melonul îi dădea impresia cu totul greşită că avea de-a face cu un suflet înrudit, i se adresă lui Moody.
— Nu ştiam că vă priveşte ce se întâmplă în casa mea…
— Presupun că ceea ce nu ştiai ar putea umple o bibliotecă, Dursley, mormăi Moody.
— Oricum, nu asta contează, interveni Tonks, al cărei păr roz o şocă pe mătuşa Petunia mai mult decât toate celelalte întâmplări, motiv pentru care închise ochii în loc să se uite la ea. Un singur lucru contează. Dacă aflăm că v-aţi purtat urât cu Harry…
— … şi fiţi siguri că vom afla, adăugă Lupin amabil.