— Da, spuse domnul Weasley, chiar şi dacă nu o să-l lăsaţi să folosească feletonul-
— Telefonul, şopti Hermione.
— Da, dacă primim cel mai mic semn că Potter este maltratat în vreun fel, nouă ne veţi da socoteală, spuse Moody.
Unchiul Vernon se umflă periculos. Sentimentul lui de revoltă atârna mai greu decât frica faţă de o mână de ciudaţi.
— Mă ameninţi, domnule? zise el atât de tare, încât trecătorii chiar se întoarseră să se uite la el.
— Da, te ameninţ, spuse Ochi-Nebun, mulţumit că unchiul Vernon înţelesese atât de repede acest fapt.
— Şi arăt eu a genul de om care poate fi intimidat? răcni unchiul Vernon.
— Păi… Începu Moody, dându-şi pe spate melonul şi dezvăluindu-şi sinistrul ochi magic care se învârtea.
Unchiul Vernon sări în spate îngrozit şi se lovi cu putere de un cărucior de bagaje.
— Da, trebuie să spun că da, Dursley.
Se întoarse dinspre unchiul Vernon pentru a-l supraveghea pe Harry.
— Păi, Potter… strigă-ne, dacă ai nevoie de noi. Dacă nu te auzim trei zile la rând, o să trimitem pe cineva…
Mătuşa Petunia scânci înduioşător. Era cât se poate de limpede că se gândea la ce aveau să spună vecinii dacă îi vedeau pe aceşti oameni mergând pe aleea din grădină.
— Bun, asta ar fi. La revedere, Potter, spuse Moody, prinzându-l pe Harry de umăr pentru o clipă cu mâna lui noduroasă.
— Ai grijă, Harry, ţinem legătura.
— Harry, te luăm de aici cât putem de repede, şopti doamna Weasley, îmbrăţişându-i din nou.
— Pe curând, prietene, spuse Ron neliniştit, dând mâna cu Harry.
— Foarte pe curând, Harry, spuse Hermione sinceră. Promitem.
Harry încuviinţă din cap. Cine ştie de ce, nu găsea cuvintele pentru a le spune ce însemna pentru el să-i vadă pe toţi înşiruiţi acolo, lângă el. În schimb, zâmbi, îşi ridică mâna în semn de salut, se întoarse şi ieşi în fruntea lor din gară, pe strada însorită, cu unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi Dudley mergând grăbiţi în urma sa.