— Este folositor, murmură Sirius. Ştie toţi borfaşii — mă rog, e şi normal, fiind şi el unul dintre ei. Însă îi este şi foarte loial lui Dumbledore, care l-a ajutat cândva să iasă dintr-o încurcătură. E bine să ai pe cineva ca Dung prin preajmă, aude lucruri pe care noi nu le auzim. Însă Molly crede că este exagerat să-l invităm la cină. Nu l-a iertat pentru că a plecat de la post când trebuia să te păzească.
După trei porţii de rubarbă tocată şi budincă, talia blugilor lui Harry deveni neplăcut de strânsă (ceea ce însemna ceva având în vedere că blugii fuseseră cândva ai lui Dudley). Când puse lingura jos, conversaţia ajunse într-un punct mort: domnul Weasley se rezemă de spătarul scaunului, părând sătul şi relaxat; Tonks căsca larg, iar nasul îi revenise acum la normal; Ginny, care îl ispitise pe Şmecherilă să iasă de sub dulap, stătea cu picioarele încrucişate pe podea, aruncându-i dopuri de Berezero după care să alerge.
— Cred că e aproape ora de culcare, zise doamna Weasley, căscând.
— Nu chiar, Molly, spuse Sirius, dând la o parte farfuria goală şi întorcându-se spre Harry. Ştii, mă surprinzi. Credeam că primul lucru pe care o să-l faci când o să ajungi aici o să fie să începi să întrebi de Cap-de-Mort.
Atmosfera din cameră se schimbă cu rapiditatea pe care o asocia Harry venirii Dementorilor. Dacă acum câteva secunde fusese relaxată şi adormită, acum ea era alertă, chiar încordată. Un fior făcuse turul mesei când fusese menţionat numele lui Cap-de-Mort. Lupin, care fusese pe punctul să ia o sorbitură de vin, îşi coborî încet pocalul, părând precaut.
— Am întrebat! zise Harry indignat. I-am întrebat pe Ron şi Hermione, dar mi-au spus că nu avem voie în Ordin, aşa că…
— Şi au dreptate, zise doamna Weasley. Sunteţi prea mici.
Stătea perfect dreaptă pe scaun, cu pumnii încleştaţi pe braţele lui, fără urmă de somnolenţă.
— De când trebuie să fie cineva în Ordinul Phoenix ca să pună întrebări? întrebă Sirius. Harry a fost închis o lună în casa aia Încuiată. Are dreptul să ştie ce s-a întâm…
— Stai puţin! îl întrerupse George, ridicând vocea.
— Cum, lui Harry i se răspunde la întrebări? spuse Fred supărat.
— Noi încercăm de o lună să scoatem ceva de la voi şi nu ne-aţi spus absolut nimic! zise George.
— Sunteţi prea tineri, nu sunteţi în Ordin, spuse Fred, pe o voce subţire, care suna nefiresc de asemănătoare cu cea a mamei sale. Harry nici măcar nu e major!
— Nu este vina mea că nu vi s-a spus ce face Ordinul, spuse Sirius calm, este hotărârea părinţilor voştri. Harry, pe de altă parte…
— Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna Weasley tranşant.
Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, părea ameninţătoare.
— Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore?
— Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui om care se pregătea pentru o luptă.
— Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând accentul cu putere pe ultimul cuvânt.
Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe Sirius.
— Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior general în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit decât majoritatea…
— Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doamna Weasley. Are doar cincisprezece ani şi…
— Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii dintre ei.
— Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele scaunului. Însă este încă…
— Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea.
— Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorându-se brusc. Nu este James, Sirius!
— Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, spuse Sirius cu răceală.
— Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel mai bun prieten!
— Şi care este problema? zise Harry.
— Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite!
— Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând vocea.
— Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai în casă şi să…
— În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile lui Dumbledore! zise Sirius tare.
— Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul ei. Arthur, susţine-mă!
Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse doar după ce şi-i puse la loc pe nas.
— Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anumită măsură, acum că stă la sediu.
— Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe lot ce vrea!
— Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele — nu toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu — de la noi decât decât să primească o versiune înflorită de la… alţii.
Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră controlului doamnei Weasley.
— Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă rog… văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: Dumbledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi vrea binele lui Harry…
— Nu este fiul tău, spuse Sirius încet.
— E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. Pe cine altcineva mai are?
— Mă are pe mine!
— Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, nu-i aşa?
Sirius dădu să se ridice de la masă.
— Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos.
Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză încet pe scaun, cu chipul alb ca varul.
— Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii.
— Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat.
Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când spusese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era un copil.
— Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. Ginny — Ron — Hermione — Fred — George — vreau să ieşiţi din această bucătărie, acum.
Urmă imediat un cor de proteste.