— Poate fi orice, spuse Fred.
— Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abracadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?
— Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.
— Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.
— Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.
Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.
— Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.
— Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.
— Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.
— Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?
— Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.
— Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.
— Nu neapărat, spuse Fred.
— Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.
— Ce vrei să spui? zise Harry.
— Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Blestem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?
— Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.
— Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.
Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, verificând dacă vorbeau sau nu.
Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.
— Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vorbească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând… de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea „Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele… ” iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el… se feri…
Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.
— Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Doxii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.
O jumătate de oră mai târziu, Harry şi Ron, care se îmbrăcaseră şi mâncaseră repede, intrară în salon, o cameră lungă, cu un tavan înalt şi cu pereţi verzi de culoarea măslinei, acoperiţi cu tapiserii murdare. Covorul scotea norişori de praf de fiecare dată când călca cineva pe el şi draperiile lungi de catifea verzi ca muşchiul zumzăiau, de parcă ar fi fost pline de roiuri de albine invizibile. În jurul acestora erau strânşi doamna Weasley, Hermione, Ginny, Fred şi George, arătând toţi cam ciudat, pentru că îşi legaseră câte o cârpă peste nas şi gură. De asemenea, fiecare dintre ei ţinea şi o sticlă mare de lichid negru, cu o duză la gură.
— Acoperiţi-vă feţele şi luaţi-vă un spray, le zise doamna Weasley lui Harry şi Ron de cum îi văzu, arătând spre alte două sticle de lichid negru care erau aşezate pe o masă cu picioare din fusuri. Este Doxicid. Nu am văzut niciodată o infestare atât de gravă — ce o fi făcut Spiriduşul ăla de casă în ultimii zece ani…
Chipul lui Hermione era pe jumătate ascuns de un şervet, însă Harry o văzu clar aruncându-i doamnei Weasley o privire plină de reproş.
— Kreacher este foarte bătrân, probabil că nu a putut să…
— Ai fi uimită dacă ai şti câte poate să facă Kreacher când vrea, Hermione, zise Sirius, care tocmai intrase în cameră, ducând un sac pătat de sânge în care păreau să fie şobolani morţi. Tocmai l-am hrănit pe Buckbeak, adăugă el, răspunzând privirii cercetătoare a lui Harry. Îl ţin sus, în camera maică-mii. Oricum… biroul ăsta…
Aruncă sacul de şobolani pe un fotoliu, apoi se aplecă să examineze dulăpiorul închis care, Harry observă acum pentru prima oară, se cutremura uşor.
— Ei bine, Molly, sunt destul de sigur că este un Bong, zise Sirius, uitându-se pe gaura cheii, dar poate că ar trebui să-l lăsăm pe Ochi-Nebun să arunce o privire înainte să-i dăm drumul — din câte o ştiu pe mama, ar putea să fie ceva mult mai rău.
— Ai dreptate, Sirius, spuse doamna Weasley.
Vorbeau amândoi pe un ton aparent destins şi politicos, ceea ce îi spuse lui Harry că în mod sigur nici unul dintre ei nu uitase de discuţia din seara precedentă.
Se auzi un clopoţel sunând puternic la parter, urmat de o groază de urlete şi gemete, la fel ca acelea declanşate seara trecută de Tonks, când răsturnase suportul de umbrele.
— Le-am zis să nu sune la sonerie! spuse Sirius exasperat, ieşind grăbit din cameră.
Îl auziră coborând furtunos pe scări, în timp ce strigătele doamnei Black cuprinseră casa din nou:
— Pete de dezonoare, corcituri mizere, trădători de sânge, progenituri ale gunoiului…
— Harry, te rog, închide uşa, zise doamna Weasley. Harry închise uşa de la salon, trăgând de timp cât mai mult cu putinţă; vroia să asculte ce se întâmpla jos. Era evident că Sirius reuşise să tragă draperiile peste portretul mamei sale, pentru că femeia se oprise din ţipat. Auzi paşii lui Sirius pe hol, pe urmă zuruitul lanţului de la uşa de la intrare şi apoi o voce joasă, pe care o recunoscu drept cea a lui Kingsley Shacklebolt, care spunea:
— Hestia tocmai m-a înlocuit, aşa că acum pelerina lui Moody este la ea, m-am gândit să îi las un raport pentru Dumbledore…
Simţind ochii doamnei Weasley aţintiţi asupra cefei sale, Harry închise uşa salonului cu regret şi se întoarse în mijlocul Doxiilor.
Doamna Weasley se aplecă pentru a cerceta pagina despre Doxii din Ghidul lui Gilderoy Lockhart despre paraziţii domestici, care era deschis pe canapea.
— În ordine, trebuie să aveţi grijă, pentru că Doxiile muşcă şi au dinţii otrăviţi. Am o sticlă de antidot aici, însă aş prefera să nu aibă nimeni nevoie de ea.
Se ridică, se aşeză drept în faţa draperiilor şi le făcu semn să se apropie.
— Când dau semnalul, începeţi să daţi imediat cu spray, zise ea. Presupun că vor veni în zbor spre noi, însă pe sprayuri scrie că o singură pulverizare le paralizează. După ce sunt imobilizate aruncaţi-le pur şi simplu în găleata asta.
Se dădu cu grijă din linia focului şi ridică propriul spray.
— Gata — pulverizaţi!
Harry pulverizase doar de două secunde, când o Doxie adultă veni în zbor dintr-un fald al materialului, bătând din aripile strălucitoare ca de cărăbuş, cu dinţii mici şi ascuţiţi ca acele, cu corpul său subţire acoperit cu un păr negru şi des şi cu cei patru pumnişori încleştaţi de supărare. Harry o nimeri chiar în faţă cu o doză de Doxicid. Încremeni în aer şi căzu, cu o bufnitură surprinzător de puternică, pe covorul tocit de dedesubt. Harry o ridică şi o aruncă în găleată.
— Fred, ce faci? zise doamna Weasley tranşant. Pulverizează imediat şi arunc-o!
Harry se uită în jur. Fred ţinea o Doxie care i se zbătea între arătător şi degetul mare.