— Bine, spuse Fred vesel, pulverizându-i rapid Doxiei substanţa în faţă, încât creatura leşină, însă în clipa în care se întoarse doamna Weasley, cu spatele o puse în buzunar, făcând cu ochiul.
— Vrem să testăm veninul de Doxie pentru Cutiile de Gustări cu Surprize, îi spuse George în şoaptă lui Harry.
Pulverizând cu dexteritate spre două Doxii deodată când acestea se aruncară direct spre nasul lui Harry, se apropie de George şi murmură cu jumătate de gură:
— Ce sunt Cutiile de Gustări cu Surprize?
— O varietate de dulciuri de la care ţi se face rău, şopti George, uitându-se prevăzător la spatele doamnei Weasley. Dar nu foarte rău, doar destul de rău ca să ieşi din clasă când vrei. Fred şi cu mine le prelucrăm vara asta. Dacă mănânci jumătatea portocalie a Pastilelor Vărsate, vomiţi. În clipa în care eşti dat afară din clasă şi trimis repede în aripa spitalului, înghiţi jumătatea mov — care te face la fel de bine ca înainte, permiţându-ţi să urmezi orice activitate plăcută doreşti timp de o oră, perioadă în care altfel te-ai fi plictisit crâncen. Oricum, asta spunem în reclame, şopti Fred, care acum ieşise din câmpul vizual al doamnei Weasley şi lua nişte Doxii pierdute de pe jos, punându-le şi pe ele în buzunar. Însă tot mai trebuie să lucrăm puţin la ele. Momentan, instrumentele noastre de testare nu prea pot să se oprească din vărsat ca să înghită jumătatea mov.
— Instrumente de testare?
— Noi, zise Fred. Facem cu rândul. George a luat Iluzia Leşinului — am încercat amândoi Nugaua Sânge-din-Nas.
— Mama a crezut că ne-am duelat, spuse George.
— Să înţeleg că a mai rămas valabil magazinul de glume? murmură Harry, prefăcându-se că aranja duza de la sticlă.
— Păi, încă nu am avut ocazia să ne luăm autorizaţia, zise Fred, vorbind şi mai încet când doamna Weasley îşi şterse fruntea cu eşarfa, înainte să se întoarcă la atac, aşa că momentan îl conducem ca pe un serviciu poştal. Am făcut reclamă în Profetul zilei săptămâna trecută.
— Şi totul datorită ţie, amice, spuse George. Dar nu-ţi face griji… mama habar nu are. Nu mai citeşte Profetul zilei, pentru că publică minciuni despre tine şi Dumbledore.
Harry zâmbi. Îi obligase pe gemenii Weasley să ia premiul de o mie de galioni pe care îl câştigase în Turnirul Trivrăjitor, ca să-i ajute să îşi împlinească visul de a deschide un magazin de glume, însă tot era mulţumit să ştie că rolul său în împlinirea planurilor lor rămăsese necunoscut doamnei Weasley. Femeia nu credea că a conduce un magazin de glume era o carieră potrivită pentru doi dintre fiii ei.
Dedoxicizarea draperiilor luă cam toată dimineaţa. Era trecut de prânz când doamna Weasley îşi scoase în sfârşit eşarfa de protecţie, se prăbuşi într-un fotoliu lăsat şi sări ca arsă, cu un strigăt de dezgust, după ce se aşeză pe sacul de şobolani morţi. Draperiile nu mai zumzăiau; atârnau strâmbe şi umede de la pulverizatul continuu. Sub ele stăteau îngrămădite în găleată Doxiile inconştiente, lângă un castron de ouă negre, pe care acum le mirosea Şmecherilă şi spre care Fred şi George aruncau priviri viclene.
— Cred că o să ne ocupăm de ele după prânz, arătă doamna Weasley spre dulapurile cu vitrine pline de praf, care erau aşezate de o parte şi de alta a şemineului.
Erau pline de un amestec straniu de obiecte: o colecţie de pumnale ruginite, gheare, o piele de şarpe încolăcită, mai multe cutii de argint mate, inscripţionate în limbi pe care Harry nu putea să le înţeleagă şi, cel mai neplăcut, o sticlă de cristal decorată, cu un opal mare incrustat în dop, plină de ceea ce Harry era sigur că era sânge.
Clinchetul soneriei se auzi iar. Toţi se uitară la doamna Weasley.
— Staţi aici, zise ea hotărâtă, înşfăcând sacul de şobolani în timp ce la parter urletele doamnei Black se declanşară din nou. O să vă aduc nişte sandvişuri.
Ieşi din cameră, închizând cu grijă uşa în urma ei. Imediat, toţi se duseră repede la fereastră, ca să se uite în faţa uşii. Văzură creştetul unui cap blond-roşcat ciufulit şi o grămadă de ceaune în echilibru instabil.
— Mundungus! zise Hermione. De ce-o fi adus toate ceaunele alea?
— Probabil că vrea să caute un loc sigur unde să le ţină, spuse Harry. Nu asta făcea în noaptea în care trebuia să mă urmărească pe mine? Nu cumpăra ceaune pe ascuns?
— Da, ai dreptate! zise Fred, când se deschise uşa de la intrare.
Mundungus intră cărându-şi ceaunele şi dispăru.
— Pe onoarea mea, mamei nu o să-i placă deloc chestia asta…
El şi George se duseră la uşă şi rămaseră lângă ea, ascultând cu atenţie. Ţipetele doamnei Black se opriseră.
— Mundungus vorbeşte cu Sirius şi Kingsley, murmură Fred, încruntându-se concentrat. Nu aud cum trebuie… crezi că am putea să riscăm să folosim Urechile Extensibile?
— Poate că merită, zise George. Aş putea să mă furişez sus şi să iau vreo două…
Însă chiar în acel moment se auzi o explozie de sunete la parter, care făcu Urechile Extensibile inutile. Auziseră cu toţii exact ce striga doamna Weasley cât o ţineau puterile.
— NU SUNTEM DEPOZIT DE BUNURI FURATE!
— Ador să o aud pe mama cum ţipă la alţii, spuse Fred, cu un zâmbet mulţumit pe chip, când întredeschise uşa cu câţiva centimetri, pentru ca vocea doamnei Weasley să poată pătrunde mai bine în cameră, este o schimbare foarte plăcută.
— COMPLET IRESPONSABIL, DE PARCĂ NU AVEM DESTULE PE CAP FĂRĂ SĂ ADUCI TU CEAUNE FURATE ÎN CASĂ…
— Idioţii o lasă să-şi intre în mână, zise George, clătinând din cap. Trebuie să o opreşti la început, altfel se ambalează singură şi continuă aşa ore întregi. Şi abia aşteaptă să-i zică vreo două lui Mundungus, încă de când a plecat pe furiş, când ar fi trebuit să te urmărească pe tine, Harry — auzi-o, iar începe. E mama lui Sirius.
Glasul doamnei Weasley se pierdu printre noile urlete şi zbierete ale portretelor de pe hol.
George dădu să închidă uşa ca să estompeze zgomotul, însă, înainte să o poată face, în cameră se strecură un spiriduş de casă.
Cu excepţia cârpei murdare, legată în jurul bazinului, era complet gol. Părea foarte bătrân. Pielea parcă îi era de şapte ori mai mare decât ar fi trebuit şi, deşi era chel, ca toţi spiriduşii de casă, îi creştea mult păr alb din urechile mari ca de liliac. Ochii îi erau injectaţi şi cenuşii, iar nasul cărnos era mare şi semăna cu un rât.
Spiriduşul nu îi băgă deloc în seamă pe Harry şi pe ceilalţi. Purtându-se de parcă nu putea să-i vadă, îşi târî picioarele cocoşat, încet şi cu perseverenţă, către capătul îndepărtat al camerei, bombănind tot timpul în şoaptă pe o voce joasă, groasă ca a unei broaşte-bou.
— … miroase ca o gură de canal canal şi e un criminal din cap până în picioare, dar nici ea nu este mai brează, trădătoare de sânge afurisită, cu odraslele ei care distrug casa stăpânei mele, vai, biata mea stăpână, dacă ar şti, dacă ar şti ce gunoaie au intrat în casa ei, ce i-ar spune bătrânului Kreacher, vai, ce ruşine, Sânge-Mâli, vârcolaci, trădători şi hoţi, bietul, bătrânul Kreacher, ce poate să facă…
— Bună, Kreacher, zise Fred foarte tare, trântind uşa.
Spiriduşul de casă încremeni locului, se opri din bombănit şi tresări extrem de surprins.
— Kreacher nu te-a văzut, tinere stăpân, zise el, întorcându-se şi făcând o plecăciune în faţa lui Fred.
Stând mai departe cu faţa spre covor, adăugă, perfect inteligibiclass="underline"
— Progenitură afurisită de trădător de sânge.