— Poftim? zise George. Nu am auzit ultima parte.
— Kreacher nu a spus nimic, zise Spiriduşul, făcând o a doua plecăciune către George şi adăugând pe un ton clar: Uite-i şi fratele geamăn, tot o bestie de pe altă lume.
Harry nu ştiu dacă să râdă sau nu. Spiriduşul se ridică, privindu-i pe toţi răuvoitor şi, aparent convins că nu puteau să îl audă, continuă să bombăne.
— … şi uite şi Sânge-Mâlul, stând acolo dreaptă ca săgeata, vai, dacă ar şti stăpâna mea, vai, cum ar mai plânge, şi mai este şi un băiat nou, Kreacher nu ştie cum îl cheamă. Ce caută aici? Kreacher nu ştie…
— Kreacher, el este Harry, zise Hermione. Harry Potter. Kreacher îşi deschise larg ochii spălăciţi şi bombăni mai repede şi mai supărat ca niciodată.
— Sânge-Mâlul vorbeşte cu Kreacher de parcă este prietena mea, dacă l-ar vedea stăpâna lui Kreacher într-o asemenea companie, ah, ce ar spune…
— Nu-i spune Sânge-Mâl! ziseră Ron şi Ginny într-un glas, furioşi.
— Nu contează, şopti Hermione, nu este întreg la minte, nu ştie ce…
— Nu te amăgi singură, Hermione, ştie exact ce spune, zise Fred, privindu-i pe Kreacher cu o mare antipatie.
Kreacher bombănea în continuare, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.
— Este adevărat? Este Harry Potter? Kreacher vede cicatricea, trebuie să fie adevărat, acesta este băiatul care l-a oprit pe Lordul Întunecat, Kreacher se întreabă cum a reuşit…
— Ca noi toţi, Kreacher, spuse Fred.
— Ce vrei, de fapt? întrebă George.
— Kreacher face curat, zise el evaziv.
— O scuză credibilă, spuse o voce din spatele lui Harry. Se întorsese Sirius, care se uita urât la spiriduş din uşă.
Zgomotul de pe hol încetase; probabil că doamna Weasley şi Mundungus îşi continuaseră cearta în bucătărie. Când îl văzu pe Sirius, Kreacher se aruncă într-o plecăciune ridicol de joasă, turtindu-şi de podea nasul ca un rât.
— Ridică-te, spuse Sirius nerăbdător. Acum, ce pui la cale?
— Kreacher face curat, repetă Spiriduşul. Kreacher trăieşte ca să servească Nobila Casă Black—
— Şi este mai neagră pe zi ce trece, este groaznic de murdară, zise Sirius.
— Stăpânului i-a plăcut mereu această glumiţă a sa, spuse Kreacher, făcând iar o plecăciune, şi continuând în şoaptă: Stăpânul a fost un porc nerecunoscător, care i-a frânt inima mamei sale…
— Mama mea nu a avut inimă, Kreacher, se răsti Sirius. S-a menţinut în viaţă doar din ciudă.
Kreacher îşi plecă iar capul când vorbi.
— Cum zice stăpânul, murmură el mânios. Stăpânul nu merită nici să şteargă noroiul de pe pantofii mamei sale, vai, biata mea stăpână, ce ar zice dacă l-ar vedea pe Kreacher servindu-l, cât l-a urât, ce dezamăgire a fost…
— Te-am întrebat ce pui la cale, spuse Sirius cu răceală. De fiecare dată când apari prefăcându-te că deretici, duci ceva pe furiş la tine în cameră, ca să nu putem să îl aruncăm.
— Kreacher nu ar muta niciodată ceva de la locul său de drept din casa stăpânului, zise Spiriduşul, care apoi murmură foarte repede:
Stăpâna nu l-ar ierta niciodată pe Kreacher dacă ar fi aruncată tapiseria, de şapte secole este în familie, Kreacher trebuie să o salveze, Kreacher nu o să-l lase pe stăpân, pe trădătorii de sânge şi pe odrasle să o distrugă…
— Mă gândeam eu că ar putea să fie asta, spuse Sirius, aruncând o privire dispreţuitoare către peretele de vizavi. Nu mă îndoiesc că trebuie să-i fi pus în cârcă o altă Vrajă de Lipire Permanentă, însă dacă o să pot să scap de ea, sigur o voi face. Acum du-te, Kreacher.
Se părea că Kreacher nu îndrăznea să nesocotească un ordin direct; cu toate acestea, privirea pe care i-o aruncă lui Sirius când îşi târî paşii pe lângă el era plină de o ură profundă, aşa că bombăni tot timpul până ieşi din cameră.
— Se întoarce din Azkaban dându-i ordine lui Kreacher, ah, biata mea stăpână, ce ar spune dacă ar vedea casa acum, cu gunoaiele care trăiesc în ea, comorile ei aruncate, a jurat că nu o mai recunoştea ca mamă şi s-a întors, se mai zice că este şi criminal…
— Continuă să bombăni şi chiar o să fiu criminal! spuse Sirius nervos şi trânti uşa după spiriduş.
— Sirius, nu este întreg la cap, zise Hermione în apărarea lui, nu cred că îşi dă seama că îl auzim.
— A fost singur prea mult timp, spuse Sirius, primind ordine smintite de la portretul mamei şi vorbind de unul singur, însă întotdeauna a fost un afurisit şi un…
— Poate că, dacă l-ai elibera, zise Hermione plină de speranţă, poate că…
— Nu putem să-l eliberăm, ştie prea multe despre Ordin, spuse Sirius ferm. Şi oricum, şocul l-ar ucide. Sugerează-i să plece din casa asta, şi o să vezi cum o să reacţioneze.
Sirius traversă camera până unde era agăţată pe toată lungimea peretelui tapiseria pe care încercase să o apere Kreacher. Harry şi ceilalţi îl urmară.
Tapiseria părea extrem de veche; era decolorată şi părea mâncată de Doxii în unele locuri. Totuşi, firul de aur cu care era brodată încă scânteia cu destulă putere ca să arate ramificatul arbore genealogic care data din Evul Mediu (din câte îşi dădea seama Harry). Chiar în partea de sus era scris cu litere mari:
— Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu atenţie partea de jos a arborelui.
— Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de ţigară. Iubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de acasă — lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în şoaptă.
— Ai fugit de acasă?
— Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă săturasem.
— Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari.
— La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul Alphard o bucată destul de măricică de aur — şi el a fost şters de aici, probabil că ăsta este motivul — oricum, după asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine venit la domnul şi doamna Potter duminica la prânz.
— Dar… de ce ai…?
— Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe părinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, dacă erai un Black, aveai sânge albastru… pe idiotul de frate-meu, destul de slab ca să îi creadă… uite-l aici.
Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către numele „Regulus Black”. Data naşterii era urmată de o dată a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă).
— Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, după cum mi se reamintea tot timpul.
— Însă a murit, spuse Harry.
— Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu… s-a alăturat Devoratorilor Morţii.
— Glumeşti!
— Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius cu încăpăţânare.
— Şi — şi părinţii tăi au fost Devoratori ai Morţii?
— Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei vrăjitoreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiaţi şi aducerea la putere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte corectă asupra lucrurilor… Însă s-au speriat când au văzut ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de mic erou pentru că i s-a alăturat.