— Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi.
Doamna Weasley îşi făcu gura pungă.
— Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se la Sirius cu ochii mari.
— A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul Weasley.
Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi coborî privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se simtă şi mai rău, dacă era posibil.
CAPITOLUL VII
MINISTERUL MAGIEI
Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce gândul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a creierului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse batjocoritor.
Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry coborî scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie.
Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare.
— Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se duse repede la foc.
— B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă Tonks, care în dimineaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit bine?
— Da, zise Harry.
— Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat zdruncinător. Vino şi ia loc…
Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el.
— Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită?
— Doar — doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry.
Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks:
— Ce ziceai de Scrimgeour?
— A… da… păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate…
Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se zvârcolea. Doamna Weasley îi puse în faţă câteva felii de pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace.
— … şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea obosită, termină Tonks, căscând iar cu poftă.
— Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport…
Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.
— Cum te simţi?
Harry ridică din umeri.
— O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.
Harry nu spuse nimic.
— Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.
— Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sinceritate. Este dreaptă, o să te asculte.
Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gândească la ce anume să spună.
— Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.
Harry dădu iar din cap.
— Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.
Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asupra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.
— Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.
Harry clătină din cap.
Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.
— Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam devreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.
— Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.
— O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.
— Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.
— Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău…
Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.
— Îţi ţinem pumnii, spuse ea.
— Da, zise Harry. Atunci… ne vedem mai târziu.
Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimineţii reci şi gri.
— De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.
— Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evident că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic… face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat…
Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Străzile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încuiaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.
— Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre automatele de cartele. Minunat de ingenioase.
— Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.
— Da, dar chiar şi aşa… spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.
În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în vedere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încuiaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subteran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley verifică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.
— Încă patru staţii, Harry… Acum mai sunt trei staţii… Încă două staţii, Harry…
Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură măturaţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în costum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bariera de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.
— Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.
Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda apelurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise: