— A, da… pe aici, Harry.
Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.
— Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încuiaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.
Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impozantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Ministerul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.
— Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.
Deschise uşa cabinei telefonice.
Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghesuiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un vandal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.
— Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stricat, zise Harry.
— Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem… şase…, zise el şi formă numărul, doi… patru… şi încă un patru… şi un alt doi…
În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina telefonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din receptorul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.
— Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.
— Hm… făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.
Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.
— Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară…
— Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.
Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alunecând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.
— Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei verificări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.
Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întinzându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.
— Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de femeie.
Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul Weasley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu gura căscată.
Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scânteietoare de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau acoperiţi cu casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemineuri aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se formau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând plecarea.
La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi scânteietoare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din vârful săgeţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, astfel încât clipocitul apei se adăuga la pocniturile şi bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al holului.
— Pe aici, spuse domnul Weasley.
Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de grămezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el scria:
Dacă n-o să fiu exmatriculat din Hogwarts, o să dau zece galioni, îşi zise Harry disperat.
— Pe aici, Harry, zise domnul Weasley, şi se desprinseră din şuvoiul de angajaţi ai Ministerului care se îndreptau spre poarta aurie.
Aşezat la un birou din stânga, sub un semn pe care scria Pază, un vrăjitor ras în cap, cu nişte haine de un albastru cobalt, ridică privirea când se apropiară, lăsând din mână Profetul zilei.
— Însoţesc un vizitator, spuse domnul Weasley, arătând spre Harry.
— Vino aici, zise vrăjitorul pe un ton plictisit.
Harry se apropie de el şi vrăjitorul ridică o nuia lungă de aur, subţire şi flexibilă ca o antenă de maşină, şi o trecu în sus şi în jos, în faţa şi în spatele lui Harry.
— Bagheta, mormăi vrăjitorul de la pază către Harry, punând deoparte instrumentul auriu şi întinzând mâna.
Harry îşi scoase bagheta. Vrăjitorul îi dădu drumul pe un instrument ciudat de aramă, care semăna cu o balanţă cu un singur talger. Acesta începu să vibreze. O bucată îngustă de pergament ieşi rapid dintr-o deschizătură de la bază. Vrăjitorul o rupse şi citi ce scria pe ea.
— Douăzeci şi şapte de centimetri… miezul — pană de phoenix, în uz de patru ani. Este corect?
— Da, spuse Harry neliniştit.
— Asta rămâne la mine, spuse vrăjitorul, înfigând bucata de pergament într-o mică ţeapă de aramă. Tu iei asta, adăugă el, aruncând bagheta spre Harry.
— Mulţumesc.
— Stai aşa… zise vrăjitorul rar.
Ochii i se mutaseră rapid de la insigna argintie de vizitator din pieptul lui Harry la fruntea sa.
— Mulţumesc, Eric, zise domnul Weasley hotărât şi, apucându-l de umăr pe Harry, îl conduse dincolo de birou şi înapoi în şuvoiul de vrăjitori şi vrăjitoare care intrau şi ieşeau pe uşa aurie.
Înghiontit puţin de mulţime, Harry îl urmă pe domnul Weasley de partea cealaltă a uşii, în holul mai mic de după ea, unde erau cel puţin douăsprezece lifturi în spatele unor grilaje făcute din aur. Harry şi domnul Weasley se alăturară mulţimii din jurul unuia dintre ele. În apropiere era un vrăjitor cu o barbă mare care ţinea o cutie de carton ce scotea nişte zgomote, ca şi când ar fi râcâit ceva dinăuntru.