Biroul sărăcăcios al domnului Weasley părea să fie puţin mai mic decât debaraua de mături. Două birouri fuseseră înghesuite înăuntru şi abia dacă era destul spaţiu pentru a te mişca în jurul lor din cauza dulapurilor arhivei, care dădeau pe afară de-a lungul pereţilor, peste care erau stivuite grămezi de dosare. Mica parte liberă de pe un perete era mărturia obsesiilor domnului Weasley: mai multe afişe cu maşini, inclusiv una cu un motor demontat; două ilustraţii ale unor cutii de scrisori pe care părea să le fi decupat din nişte cărţi Încuiate de copii; şi o diagramă care arăta cum să instalezi o priză.
Deasupra numeroaselor dosare de care trebuia să se ocupe era un vechi prăjitor de pâine, care sughiţa nefericit, şi o pereche de mănuşi de piele vechi, care îşi roteau degetele mari. Lângă dosare era aşezată o fotografie cu familia Weasley. Harry observă că Percy părea să fi plecat din ea.
— Nu avem ferestre, zise domnul Weasley, parcă cerându-şi scuze, dându-şi jos jacheta de pilot şi punând-o pe spătarul scaunului. Am cerut să avem una, însă se pare că, după mintea lor, nu avem nevoie de ea. Ia loc, Harry, am impresia că încă nu a venit Perkins.
Harry se aşeză, strecurându-se pe scaunul de la biroul lui Perkins, în timp ce domnul Weasley frunzărea teancul de pergamente pe care i-l dăduse Kingsley Shacklebolt.
— A, da, zise el, zâmbind, în timp ce scoase dintre ele un număr al revistei Zeflemistul.
Dădu câteva pagini.
— Da, are dreptate, sunt sigur că Sirius o să o găsească foarte amuzantă — vai de mine, ce-i cu ăsta?
Domnul Weasley îl desfăcu şi îl citi cu voce tare.
Un mesaj tocmai intrase în zbor pe uşa deschisă şi poposise pe prăjitorul de pâine care sughiţa.
— A treia toaletă publică scuipătoare reclamată în Bethnal Green, vă rog să investigaţi imediat. Este deja ridicol…
— O toaletă scuipătoare?
— Nişte Anti-Încuiaţi puşi pe şotii, spuse domnul Weasley, încruntându-se. Am avut două cazuri săptămâna trecută, unul la Wimbledon, altul la Elephant and Castle. Încuiaţii trag apa, şi în loc să dispară totul — mă rog, îţi imaginezi tu. Săracii tot cheamă — ascultătorii ăia, aşa cred că se numesc — ştii tu, cei care repară ţevi şi alte chestii.
— Instalatori?
— Da, exact, însă bineînţeles că sunt consternaţi. Eu nu sper decât să-i găsim pe vinovaţi.
— Vor fi prinşi de Aurori?
— O, nu, e ceva prea neînsemnat pentru Aurori, va fi Patrula obişnuită de Punere în Vigoare a Legii — a, Harry, a sosit Perkins.
Un vrăjitor bătrân, cocoşat, aparent timid, cu părul zburlit şi alb tocmai intrase în cameră, gâfâind.
— Vai, Arthur! spuse el disperat, fără să se uite la Harry. Slavă Domnului, nu am ştiut cum să fac să fie mai bine, dacă să te aştept sau nu. Tocmai ţi-am trimis o bufniţă, însă evident că n-a ajuns la tine — a venit un mesaj urgent acum zece minute…
— Am aflat de toaleta scuipătoare, zise domnul Weasley.
— Nu, nu, nu este vorba despre toaletă, este vorba de audierea băiatului Potter — au schimbat ora şi locul de judecată — acum începe la opt şi este în Sala de Judecată numărul zece…
— În vechea — dar mi-au spus — pe barba lui Merlin! Domnul Weasley se uită la ceas, scoase un ţipăt şi sări ca ars de pe scaun.
— Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce domnul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele sale.
— De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor.
Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când trecură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot interiorul fiinţei sale în biroul lui Perkins.
— Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă!
Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi apăsă repede pe butonul de coborâre.
— HAIDE!
Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa cu putere pe butonul „nouă”.
— Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de ce se ţine acolo — doar dacă — dar nu—
Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai continuă.
— Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă statuile aurii din fântâna din depărtare.
Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu pielea pământie şi cu o expresie îndoliată.
— Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe aici.
— Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry.
— A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să clipească. Desigur.
Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine.
— Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, fără alte explicaţii.
— Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se deschiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era destul de diferit de cele de deasupra.
Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber care ducea către o serie de trepte.
— Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici… de ce se ţine aici nu…
Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi zăvoare de fier.
— Sala de judecată… numărul… zece… cred că aproape am… da.
Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre întunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept.
— Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. Intră aici.
— Nu — nu veniţi cu — ?
— Nu, nu, nu am voie. Baftă!
Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi intră în sala de judecată.
CAPITOLUL VIII
AUDIEREA
Harry scoase un sunet de groază; nu se putu abţine. Marea temniţă în care intrase îi era îngrozitor de cunoscută. Nu numai că o mai văzuse, chiar mai fusese acolo. Acesta era locul pe care îl vizitase în Pensivul lui Dumbledore, locul unde urmărise cum familia Lestrange fusese condamnată la închisoare pe viaţă în Azkaban.
Pereţii erau din piatră întunecată, luminaţi slab de torţe. Băncile goale se ridicau de o parte şi de alta în jurul lui, însă drept înainte, pe băncile de sus, văzu mai multe siluete în umbră. Până atunci vorbiseră încet, însă când uşa masivă se închise în urma lui Harry, se aşternu o tăcere care nu prevestea nimic bun.
În sala de judecată răsună vocea rece a unui bărbat.
— Ai întârziat.