— Domnul ministru tocmai îmi povestea că ai scăpat ca prin urechile acului, Potter, spuse domnul Reacredinţă tărăgănat. Absolut uimitor, modul în care reuşeşti să te strecori mereu prin crăpături foarte înguste, mai exact… da un şarpe.
Domnul Weasley îl apucă pe Harry de umăr, cu un gest prevenitor.
— Da, zise Harry, da, sunt foarte bun la scăpat.
Lucius Reacredinţă îşi ridică privirea către chipul domnului Weasley.
— Si mai este şi Arthur Weasley! Ce cauţi aici, Arthur?
— Aici lucrez, spuse domnul Weasley tranşant.
— Ei, nu chiar aici, nu? zise dl. Reacredinţă, ridicându-şi sprâncenele şi uitându-se la uşă peste umărul domnului Weasley. Parcă erai la etajul doi… nu faci ceva care implică furtul obiectelor făcute de Încuiaţi şi vrăjirea lor la tine acasă?
— Nu, se răsti domnul Weasley, ale cărui degete îi împungeau acum umărul lui Harry.
— De fapt, ce căutaţi dumneavoastră aici? îl întrebă Harry pe Lucius Reacredinţă.
— Nu cred că treburile mele personale cu domnul ministru sunt problema ta, Potter, zise Reacredinţă, netezindu-şi roba.
Harry auzi limpede un zornăit delicat a ceea ce părea să fie un buzunar plin cu galbeni.
— Zău, doar pentru că eşti preferatul lui Dumbledore, nu trebuie să te aştepţi la aceeaşi indulgenţă şi de la noi ceilalţi… ce ziceţi, domnule ministru, să mergem la dumneavoastră în birou?
— Desigur, spuse Fudge, întorcându-le spatele lui Harry domnului Weasley. Pe aici, Lucius.
Plecară împreună, vorbind încet. Domnul Weasley nu îşi luă mâna de pe umărul lui Harry până când dispărură în lift.
— De ce nu a aşteptat în faţa biroului lui Fudge, dacă aveau treburi de rezolvat? izbucni Harry furios. Ce căuta aici?
— Dacă mă întrebi pe mine, încerca să se strecoare în sala de judecată, zise domnul Weasley, părând foarte agitat şi uitându-se peste umăr, de parcă s-ar fi asigurat că nu putea să îi audă nimeni. Încerca să afle dacă ai fost sau nu exmatriculat. O să-i trimit un mesaj lui Dumbledore după ce te duc la sediu, ar trebui să ştie că Reacredinţă a vorbit iar cu Fudge.
— Şi, de fapt, ce treburi personale au ei doi?
— Aur, presupun, zise domnul Weasley supărat. Reacredinţă tot împarte cu generozitate în stânga şi în dreapta de ani întregi… Îl ajută să ajungă la oamenii care trebuie… atunci le poate cere favoruri… poate să amâne legi pe care nu le vrea promulgate… a, Lucius Reacredinţă are foarte multe relaţii.
Sosi liftul; era gol, în afara unui cârd de mesaje care zburară în jurul capului domnului Weasley, când acesta apăsă pe butonul către atrium şi uşile se închiseră cu zgomot. Încercă să le dea la o parte enervat.
— Domnule Weasley, spuse Harry încet, dacă Fudge întâlneşte cu nişte Devoratori ai Morţii ca Reacredinţă, dacă se întâlneşte singur cu ei, de unde ştim că nu au aruncat Blestemul Imperius asupra lui?
— Să nu crezi că nu ne-am gândit şi noi, Harry, şopti domnul Weasley. Dar Dumbledore crede că Fudge acţionează după cum îl taie capul momentan — ceea ce, după cum spune Dumbledore, nu este o veste foarte bună. Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta acum, Harry.
Uşile se deschiseră, iar ei ajunseră în atriumul acum aproape părăsit. Eric, vrăjitorul de pază, era ascuns iar în spatele Profetului zilei. Tocmai trecuseră pe lângă fântâna aurie, când Harry îşi aduse aminte de ceva.
— Staţi puţin… Îi spuse el domnului Weasley şi, scoţându-şi săculeţul cu bani din buzunar, se întoarse la fântână.
Ridică privirea către chipul vrăjitorului chipeş, însă de aproape lui Harry i se păru cam şters şi distrat. Vrăjitoarea purta un zâmbet insipid, ca la un concurs de frumuseţe, şi, din câte ştia Harry despre goblini şi centauri, era foarte puţin probabil să se uite aşa fermecaţi la nişte oameni, oricine ar fi ei. Doar atitudinea spiriduşului de casă, de o senilitate desăvârşită, părea convingătoare. Zâmbind, cu gândul la ce ar zice Hermione dacă ar vedea statuia spiriduşului, Harry răsturnă săculeţul şi goli în bazin nu doar zece galioni, ci întreg conţinutul.
— Ştiam eu! strigă Ron, sărind în sus. Tu reuşeşti să scapi tot timpul!
— N-aveau cum să nu retragă acuzaţiile, zise Hermione, care păruse sfârşită de teamă înainte ca Harry să intre în bucătărie, iar acum ţinea o mână tremurândă peste ochi. Nu erau deloc fondate, deloc.
— Însă toată lumea pare destul de uşurată, având în vedere că ştiaţi cu toţii că o să scap, zise Harry zâmbind.
Doamna Weasley îşi ştergea faţa cu şorţul, iar Fred, George şi Ginny imitau un fel de dans de război, cu un cântec care suna astfeclass="underline" A scăpat, a scăpat, a scăpat…
— Ajunge! Liniştiţi-vă! strigă domnul Weasley, deşi zâmbea şi el. Auzi, Sirius, Lucius Reacredinţă era la Minister…
— Poftim? zise Sirius tăios.
— A scăpat, a scăpat, a scăpat…
— Voi trei, terminaţi! Da, l-am văzut vorbind cu Fudge la etajul nouă, după care s-au dus împreună la Fudge în birou. Dumbledore ar trebui să ştie.
— Absolut, spuse Sirius. Îi spunem noi, nu-ţi face griji.
— Păi, ar fi bine să plec, mă aşteaptă o toaletă care vomită în Bethnal Green. Molly, o să întârzii, îi ţin locul lui Tonks, dar Kingsley s-ar putea să apară la cină…
— A scăpat, a scăpat, a scăpat…
— Ajunge — Fred — George — Ginny! zise doamna Weasley, în timp ce domnul Weasley ieşea din bucătărie. Harry, dragul meu, vino şi stai jos, mănâncă ceva, abia dacă te-ai atins de micul dejun.
Ron şi Hermione se aşezară vizavi de el, părând mai fericiţi decât fuseseră de când băiatul ajunsese în Casa Cumplită, ia sentimentul de uşurare jucăuşă al lui Harry, care fusese oare cum afectat de întâlnirea cu Lucius Reacredinţă, se reîntoarse. Casa mohorâtă era dintr-o dată mai caldă şi mai primitoare; chiar şi Kreacher păru mai puţin urât când îşi băgă nasul ca un rât în bucătărie, ca să verifice sursa gălăgiei.
— Sigur, după ce a apărut Dumbledore lângă tine, nu mai aveau cum să te găsească vinovat, spuse Ron fericit, încărcând acum farfuriile tuturor cu grămezi de piure de cartofi.
— Da, chiar mi-a venit în ajutor, spuse Harry.
Avea senzaţia că ar părea deosebit de nerecunoscător, şi în orice caz copilăros, dacă ar spune: „Totuşi, mi-aş dori să fi vorbit cu mine. Sau măcar să se fi uitat la mine.”
Şi, în timp ce se gândi la asta, cicatricea de pe frunte îl ustură atât de tare, încât îşi puse mâna pe ea.
— Ce s-a întâmplat? zise Hermione speriată.
— Cicatricea, murmură Harry. Însă nu e nimic… mi se întâmplă mereu în ultimul timp…
Nici unul dintre ceilalţi nu observase ceva; acum toţi se serveau cu mâncare, în timp ce se bucurau de scăparea ca prin urechile acului a lui Harry; Fred, George şi Ginny încă mai cântau. Hermione părea destul de neliniştită, însă, înainte să poată spuse ceva, Ron zise fericit:
— Pariez că astă seară vine Dumbledore, ca să sărbătorească şi el cu noi.
— Nu cred că o să poată, Ron, zise doamna Weasley, punând un platou imens cu friptură de pui în faţa lui Harry. Este foarte ocupat momentan.
— A SCĂPAT, A SCĂPAT, A SCĂPAT…
— TĂCEŢI DIN GURĂ! tună doamna Weasley.