Se ridică şi se uită în spatele său. Hermione plecase, Hedwig la fel. Harry traversă camera grăbit, închise uşa, apoi se întoarse încet la patul său şi se întinse, uitându-se în gol la partea de jos a dulapului.
Uitase complet că Perfecţii erau aleşi în anul cinci. Fusese prea neliniştit gândindu-se la posibilitatea exmatriculării pentru a se mai gândi şi la faptul că insignele erau menite anumitor persoane. Dar chiar dacă şi-ar fi amintit… chiar dacă s-ar fi gândit la asta… la ce s-ar fi aşteptat?
Nu la aşa ceva, zise o voce micuţă şi sinceră din mintea sa.
Harry se strâmbă şi îşi ascunse faţa între palme. Nu putea să se mintă singur; dacă ar fi ştiut că insigna de Perfect era pe drum, s-ar fi aşteptat să o primească el, nu Ron. Oare asta îl făcea la fel de arogant ca Draco Reacredinţă? Oare se credea superior tuturor celorlalţi? Oare chiar credea că era mai bun ca Ron?
Nu, zise mica voce sfidător.
Ce era adevărat? Harry se întrebă, examinându-şi neliniştit propriile sentimente.
Sunt mai bun decât el la vâjthaţ, zise vocea. Însă nu la altceva.
Asta era adevărat cu siguranţă, îşi spuse Harry; la învăţătură nu era cu nimic mai bun ca Ron. Însă cum rămânea cu lecţiile practice? Cum rămânea cu aventurile pe care le avuseseră el, Ron şi Hermione de când veniseră la Hogwarts, riscând adeseori mai mult decât exmatricularea?
Păi, Ron şi Hermione au fost cu mine în cea mai mare parte a timpului, zise vocea din capul lui Harry.
Ei, nu chiar tot timpul, se contrazise pe el însuşi. Nu s-au luptat cu Quirrell alături de mine. Nu s-au confruntat cu Cruplud şi cu vasiliscul. Nu au scăpat de toţi Dementorii aceia în noaptea când a evadat Sirius. Nu au fost cu mine în cimitir, în noaptea când s-a întors Cap-de-Mort…
Şi acelaşi sentiment de nedreptate care îl copleşise în noaptea când venise apăru din nou. Sunt sigur că am făcut mai multe, îşi zise Harry indignat. Am făcut mai multe decât amândoi!
Dar poate că, zise mica voce cu imparţialitate, poate că Dumbledore nu-i alege pe Perfecţi după cât s-au implicat în situaţii periculoase de tot felul… poate că îi alege din alte motive… Ron trebuie să aibă ceva ce tu nu ai…
Harry deschise ochii şi se uită printre degete la picioarele cu gheare de leu ale dulapului, amintindu-şi ce spusese Fred: „Nimeni în deplinătatea facultăţilor mintale nu l-ar fi făcut Perfect pe Ron…”
Pufni scurt în râs. O secundă mai târziu, fu scârbit de el însuşi.
Ron nu îl rugase pe Dumbledore să îi dea insigna de Perfect. Nu era vina lui. Oare el, Harry, prietenul cel mai bun al lui Ron, avea să se îmbufneze pentru că nu avea o insignă, să râdă cu gemenii pe la spatele lui Ron, să-i strice bucuria când, pentru prima dată, i-o luase înainte?
În acel moment, Harry auzi din nou paşii lui Ron pe scări. Se ridică, îşi aranjă ochelarii şi arboră un zâmbet când Ron dădu iar buzna pe uşă.
— Am prins-o în ultima clipă! spuse el fericit. A spus că să-mi ia o Măturin dacă poate.
— Grozav, zise Harry, şi fu uşurat să audă că renunţase te vocea sa călduroasă. Auzi — Ron — bravo, prietene.
Lui Ron îi pieri zâmbetul de pe chip.
— Nu m-am gândit niciodată că o să mă aleagă pe mine! zise el, clătinând din cap. Am crezut că o să te aleagă pe tine!
— Nu, eu ara făcut prea multe probleme, zise Harry, ca un ecou al lui Fred.
— Da, spuse Ron, da, presupun că da… păi, ar trebui să ne apucăm să ne facem bagajele, nu?
Era ciudat cum reuşiseră lucrurile să li se împrăştie peste tot de când veniseră. Le luă aproape toată după-amiaza să îşi strângă toate cărţile şi obiectele din casă şi să le îngrămădească înapoi în cuferele pentru şcoală. Harry observă că Ron îşi tot muta insigna de Perfect, punând-o întâi pe noptieră, apoi în buzunarul de la blugi, apoi scoţând-o şi punând-o pe robele împachetate, parcă pentru a vedea efectul roşului pe negru. Abia după ce veniră Fred şi George şi se oferiră să i-o pună în frunte cu o Vrajă de Lipire Permanentă, o înveli cu afecţiune în şosetele maro şi o închise în cufăr.
Doamna Weasley se întoarse de pe Aleea Diagon în jurul orei şase, încărcată cu cărţi şi ducând un pachet lung, învelit în hârtie de ambalaj groasă, pe care Ron îl luă de la ea cu un suspin plin de dorinţă.
— Nu îl desface acum, avem invitaţi la cină, vreau să fiţi toţi jos, zise ea, însă, în clipa în care dispăru din câmpul lui vizual, Ron rupse hârtia înnebunit şi examină fiecare centimetru al noii sale mături, având o expresie extaziată pe chip.
Jos, la subsol, doamna Weasley agăţase un stindard roşu deasupra mesei mai mult decât încărcate, pe care scria:
Părea să fie mai bine dispusă decât o văzuse Harry pe tot parcursul vacanţei.
— M-am gândit să dăm o mică petrecere, nu o masă obişnuită, le spuse ea lui Harry, Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny când intrară în cameră. Tatăl tău şi Bill sunt pe drum, Ron. Le-am trimis amândurora bufniţe şi sunt încântaţi, adăugă ea, cu un zâmbet larg.
Fred îşi dădu ochii peste cap.
Sirius, Lupin, Tonks şi Kingsley Shacklebolt erau deja acolo, iar Ochi-Nebun Moody intră şi el şchiopătând, la scurt timp după ce Harry îşi luase o Berezero.
— Vai, Alastor, ce mă bucur că ai venit, spuse doamna Weasley veselă, în timp ce Ochi-Nebun îşi dădu jos pelerina de drum. De mult timp vrem să te rugăm ceva — poţi să te uiţi la biroul din salon şi să ne spui ce este în el? Nu am vrut să-l deschidem, pentru că s-ar putea să fie ceva foarte neplăcut.
— Nici o problemă, Molly…
Ochiul albastru deschis al lui Moody se învârti în sus şi se uită fix prin tavanul bucătăriei.
— Salon… mormăi el, în timp ce i se contracta pupila. Biroul din colţ? Da, îl văd… da, este un Bong… vrei să mă duc şi să scap de el, Molly?
— Nu, nu, mă ocup eu mai târziu, zâmbi doamna Weasley, tu ia-ţi ceva de băut. De fapt, ne-am adunat să sărbătorim ceva…
Făcu un semn către stindardul roşu.
— Al patrulea Perfect din familie! spuse ea cu drag, ciufulindu-l pe Ron.
— Perfect, da? mormăi Moody, uitându-se la Ron cu ochiul normal, în timp ce ochiul magic i se învârtea, privind într-o parte a capului.
Harry avu sentimentul neplăcut că se uita la el şi se apropie de Sirius şi Lupin.
— Ei bine, felicitări, spuse Moody, privindu-i încă pe Ron cu ochiul normal, persoanele autoritare atrag mereu probleme, dar presupun că Dumbledore crede că poţi suporta majoritatea blestemelor pentru că, dacă nu ar fi fost aşa, nu te-ar fi ales…
Ron păru oarecum speriat de această perspectivă asupra subiectului, dar fu scutit de efortul de a răspunde de sosirea tatălui său şi a fratelui său mai mare. Doamna Weasley era atât de bine dispusă, încât nici nu se plânse că îl aduseseră pe Mundungus cu ei; acesta purta un pardesiu lung, care părea să aibă tot felul de gâlme ciudate în locurile cele mai neobişnuite, şi refuză propunerea de a-l da jos şi de a şi-l pune lângă pelerina de drum a lui Moody.
— Păi, cred că se cuvine să rostim un toast, spuse domnul Weasley, după ce toată lumea îşi luase ceva de băut şi îşi ridică pocalul. Pentru Ron şi Hermione, noii Perfecţi ai Cercetaşilor!