Oamenii mărunţi din poză se înghesuiră între ei şi cei ascunşi chiar în rândul din spate apărură în faţă în fotografie.
— Acesta este fratele lui Dumbledore, Abeforth, singura dată când l-am cunoscut, ciudat tip… ea este Dorcas Meadowes, Cap-de-Mort a omorât-o el însuşi… Sirius, când încă purta părul scurt… şi… uite, m-am gândit că o să te intereseze!
Inima lui Harry se întoarse pe dos. Mama şi tatăl lui îi zâmbeau, stând de o parte şi de alta a unui om scund, cu ochii sticloşi, pe care Harry îl recunoscu imediat ca fiind Şobo, cel care îi trădase, spunându-i lui Cap-de-Mort unde erau şi contribuind astfel la uciderea lor.
— Ce zici? zise Moody.
Harry îşi ridică privirea către chipul plin de cicatrice şi ridat al lui Moody. Era clar că Moody avea impresia că tocmai îi făcuse o mare bucurie lui Harry.
— Da, zise Harry, încercând iar să arboreze un zâmbet. Hm… ştiţi, tocmai mi-am amintit, nu mi-am terminat încă…
Fu scutit de efortul de a inventa un lucru pe care nu îl împachetase. Sirius tocmai spusese „Ce ai acolo, Ochi-Nebun?” şi Moody se întorsese spre el. Harry traversă bucătăria, se strecură pe uşă şi urcă scările, înainte să îl poată chema cineva înapoi.
Nu ştia de ce fusese atât de şocat; în definitiv, mai văzuse fotografii cu părinţii lui şi îl cunoscuse pe Şobo… dar să-i fie aruncaţi aşa în faţă, cu totul pe nepregătite… nimănui nu i-ar plăcea aşa ceva, îşi zise el supărat…
Şi apoi, să-i vadă înconjuraţi de toate acele feţe zâmbitoare… Benjy Fenwick, care fusese făcut bucăţi, Gideon Prewett, care murise ca un erou, şi soţii Poponeaţă, care fuseseră torturaţi până înnebuniseră… făcându-i toţi fericiţi cu mâna din poză pentru totdeauna, fără să ştie că erau condamnaţi… ei bine, lui Moody poate i se păruse interesant… dar pentru Harry fusese tulburător…
Harry urcă tiptil scările de pe hol, trecând de capetele împăiate de spiriduşi, bucuros că era iar singur, însă când se apropie de holul de la etajul întâi, auzi zgomote. Cineva plângea în salon.
— Cine-i acolo? zise Harry.
Nu auzi nici un răspuns, însă plânsetele continuară. Urcă restul scărilor câte două o dată, traversă holul şi deschise uşa de la salon.
Cineva era lipit de un perete întunecat, cu bagheta în mână, tremurând de plâns din tot corpul. Întins pe covorul vechi şi plin de praf, într-un loc luminat de lună, mort fără discuţie, îl văzu pe Ron.
Tot aerul din plămânii lui Harry păru să dispară; se simţi de parcă s-ar fi prăbuşit prin uşă; creierul încetă să-i funcţioneze — Ron mort, nu, nu se putea…
Dar stai puţin, era imposibil — Ron era jos…
— Doamnă Weasley? murmură Harry.
— R-r-ridiculus! plânse doamna Weasley, îndreptându-şi bagheta tremurândă către cadavrul lui Ron.
Poc.
Cadavrul lui Ron se transformă în cel al lui Bill, întins pe spate, cu ochii larg deschişi uitându-se în gol. Doamna Weasley plânse mai tare ca niciodată.
— R-ridiculus! scânci ea din nou.
Poc.
Cadavrul domnului Weasley îl înlocui pe cel al lui Bill, cu ochelarii strâmbi şi cu un fir de sânge prelingându-i-se pe faţă.
— Nu! gemu doamna Weasley. Nu… ridiculus! Ridiculus! RIDICULUS!
Poc. Gemeni morţi. Poc. Percy mort. Poc. Harry mort…
— Doamnă Weasley, ieşiţi de-aici! strigă Harry, uitându-se la propriul cadavru de pe podea. Lăsaţi pe altcineva să…
— Ce se întâmplă?
Lupin intrase în fugă în cameră, urmat îndeaproape de Sirius, cu Moody şchiopătând în urma lor. Lupin se uită de la doamna Weasley la Harry cel mort de pe podea şi păru să înţeleagă într-o clipă. Scoţându-şi propria baghetă, zise foarte hotărât şi limpede:
— Ridiculus!
Cadavrul lui Harry dispăru. O sferă argintie rămăsese plutind în aer deasupra locului unde zăcuse. Lupin îşi mai flutură o dată bagheta şi sfera dispăru într-un nor de fum.
— Vai — vai — vai! îngăimă doamna Weasley şi izbucni în hohote de plâns, cu faţa ascunsă în mâini.
— Molly, zise Lupin mohorât, apropiindu-se de ea. Molly, nu…
În clipa următoare, femeia plângea din tot sufletul pe umărul lui Lupin.
— Molly, a fost doar un Bong, zise el liniştitor, mângâind-o pe cap. Doar un Bong tâmpit…
— Îi văd m-m-morţi tot timpul! gemu doamna Weasley pe umărul lui. Tot t-t-timpul! Am v-v-visat…
Sirius se uită la locul de pe covor unde zăcuse Bongul, prefăcându-se că era cadavrul lui Harry. Moody se uită la Harry, care îi evită privirea. Avea sentimentul ciudat că ochiul magic al lui Moody îl urmărise de când plecase din bucătărie.
— N-n-nu-i spuneţi lui Arthur, zise acum doamna Weasley, stăpînindu-şi lacrimile şi ştergându-se de zor la ochi cu manşetele. N-n-nu vreau să ştie… sunt o toantă…
Lupin îi dădu o batistă şi ea îşi suflă nasul.
— Harry, îmi pare tare rău. Ce-oi fi crezând despre mine? spuse ea nesigur. Nu pot să scap nici măcar de un Bong…
— Fiţi serioasă, zise Harry, încercând să zâmbească.
— Dar sunt doar a-a-atât de îngrijorată, spuse ea, şiroindu-i iar lacrimi din ochi. Jumătate din familie este în Ordin, o s-s-să fie un miracol dacă o să scăpăm cu toţii … şi P-P-Percy nu vorbeşte cu noi… dacă se î-î-întâmplă ceva groaznic şi nu am r-r-reuşit să ne împăcăm cu el? Şi ce o să se întâmple dacă eu şi Arthur o să fim ucişi, cine o s-s-să aibă grijă de Ron şi de Ginny: ?
— Ajunge, Molly, spuse Lupin hotărât. Nu este ca data trecută. Ordinul este mult mai bine pregătit, suntem în avantaj, ştim ce are de gând Cap-de-Mort-
Doamna Weasley scoase un mic chiţăit de frică la auzul numelui.
— Hai, Molly, zău, e timpul să te obişnuieşti să-i auzi numele — uite, nu pot să-ţi promit că nu o să fie nimeni rănit, nimeni nu poate promite aşa ceva, însă suntem într-o situaţie mult mai bună decât eram data trecută. Tu n-ai fost în Ordin atunci, nu înţelegi. Data trecută eram în inferioritate numerică, eram de douăzeci de ori mai puţini decît Devoratorii Morţii, iar ei ne eliminau unul câte unul…
Harry se gândi iar la poză, la chipurile zâmbitoare ale părinţilor lui. Ştia că Moody îl urmărea în continuare.
— Nu-ţi face griji pentru Percy, zise Sirius brusc. O să se dea pe brazdă. Nu mai este mult până când Cap-de-Mort va ieşi în faţă; după ce o va face, tot Ministerul ne va implora să-i iertăm. Şi nu sunt foarte sigur că o să le acceptăm scuzele, adăugă el încrâncenat.
— Cât despre cine va avea grijă de Ron şi de Ginny, dacă muriţi tu şi Arthur, zise Lupin, schiţând un zâmbet, ce crezi că o să facem, o să-i lăsăm să moară de foame?