Doamna Weasley surâse tremurând.
— Sunt o toantă, murmură ea din nou, ştergându-se la ochi. Dar Harry, care închise uşa de la dormitor în urma sa la vreo zece minute după aceea, nu putea să o considere toantă pe doamna Weasley. Încă îşi vedea părinţii zâmbindu-i din fotografia veche şi ponosită, neştiind că vieţile lor, ca şi cele ale multora din jur, se apropiau de sfârşit. Imaginea Bongului care lua pe rând forma cadavrului fiecărui membru al familiei Weasley îi tot apărea în faţa ochilor.
Cu totul pe neaşteptate, cicatricea de pe frunte îl ustură iar extrem de dureros şi stomacul scoase nişte zgomote groaznice.
— Termină, zise el hotărât, frecându-şi cicatricea, în timp ce durerea slăbi.
— Primul semn de nebunie, când vorbeşti cu propriul cap, spuse o voce vicleană din tabloul gol de pe perete.
Harry o ignoră. Se simţea mai bătrân ca niciodată şi i se părea extraordinar că, doar cu o oră în urmă, îşi făcuse griji din cauza unui magazin de glume şi a celui care primise o insignă de Perfect.
CAPITOLUL X
LUNA LOVEGOOD
Harry avu o noapte foarte agitată. Părinţii îi apărură şi dispărură din vis, fără să vorbească vreodată; doamna Weasley plângea peste cadavrul lui Kreacher, privită de Ron şi Hermione, care purtau coroane, iar el se văzu din nou mergând pe un coridor la capătul căruia era o uşă închisă. Se trezi brusc, din cauza înţepăturilor cicatricei, pentru a descoperi că Ron era deja îmbrăcat şi vorbea cu el.
— … ar fi bine să te grăbeşti, mama şi-a ieşit din minţi, zice că o să pierdem trenul…
În casă era gălăgie mare. Din câte auzise în timp ce se îmbrăca, Harry înţelese că Fred şi George îşi vrăjiseră cuferele să zboare până jos, ca să nu se mai obosească să le care, rezultatul fiind că o loviseră din plin pe Ginny, împingând-o două etaje mai jos până în vestibul; doamna Black şi doamna Weasley strigau amândouă cât puteau de tare.
— AR FI PUTUT SĂ SE LOVEASCĂ RĂU, IDIOŢILOR!
— CORCITURI JEGOASE, MÂNJIŢI CASA STRĂMOŞILOR MEI!
Hermione intră în grabă în cameră, părând tulburată, exact când Harry îşi încălţa adidaşii. Hedwig i se clătina pe umăr, iar ea îl ţinea în braţe pe Şmecherilă, care era foarte neliniştit.
— Mama şi tata tocmai au trimis-o înapoi pe Hedwig.
Bufniţa zbură mulţumită şi se aşeză pe colivia ei.
— Sunteţi gata?
— Aproape. Ginny e bine? întrebă Harry, punându-şi repede ochelarii.
— A pus-o doamna Weasley pe picioare, zise Hermione.
Dar Ochi-Nebun se plânge că nu putem să plecăm decât dacă vine şi Sturgis Podmore, pentru că altfel paznicii or să fie cu unul mai puţin.
— Paznicii? zise Harry. Trebuie să mergem la King's Cross însoţiţi de paznici?
— Tu trebuie să mergi la King's Cross însoţit de paznici, îl corectă Hermione.
— De ce? zise Harry enervat. Din câte ştiu eu, Cap-de-Mort se ascunde, sau vrei să-mi spui că o să sară de după un tomberon şi o să încerce să mă omoare?
— Nu ştiu, însă asta spune Ochi-Nebun, zise Hermione neatentă, uitându-se la ceas. Dar, dacă nu plecăm curând, sigur o să pierdem trenul…
— VREŢI SĂ COBORÂŢI, ACUM, VĂ ROG! strigă doamna Weasley şi Hermione tresări de parcă ar fi fost certată şi ieşi imediat din cameră.
Harry o înşfăcă pe Hedwig, o băgă fără prea multă grijă în colivie şi coborî în fugă după Hermione, târându-şi cufărul după el.
Portretul doamnei Black urla furios însă nimeni nu se obosi să tragă draperiile deasupra lui; oricum era clar că urma să fie trezită iar de gălăgia de pe hol.
— Harry, tu vii cu mine şi cu Tonks, strigă doamna Weasley, peste zbieretele continue „SÂNGE-MÂLILOR! GUNOAIELOR! FIINŢE JOSNICE!” Lasă-ţi cufărul şi bufniţa, Alastor o să se ocupe de bagaje… ah, pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, Dumbledore a spus nu!
Un câine negru ca un urs apăruse lângă Harry, în timp ce acesta escalada diferite cufere care aglomeraseră holul, ca să ajungă la doamna Weasley.
— Ah, zău aşa… zise doamna Weasley disperată. Mă rog, să fie pe răspunderea ta!
Deschise uşa de la intrare cu putere şi ieşi în lumina slabă a soarelui de septembrie. Harry şi câinele o urmară. Uşa se trânti în urma lor şi ţipetele doamnei Black amuţiră imediat.
— Unde este Tonks? zise Harry, uitându-se în jur, în timp ce coborau treptele de piatră ale casei de la numărul doisprezece, care dispăru în clipa în care ajunseră pe trotuar.
— Ne aşteaptă chiar aici, spuse doamna Weasley băţoasă, luându-şi ochii de pe câinele negru cu limba scoasă de lângă Harry.
O bătrână îi întâmpină la colţ. Avea părul cărunt şi foarte creţ şi purta o pălărie mov care arăta ca o piftie.
— Bună, Harry, zise ea, făcându-i cu ochiul. Ar fi bine să ne grăbim, nu, Molly? adăugă ea, uitându-se la ceas.
— Ştiu, ştiu, gemu doamna Weasley, făcând paşi din ce în ce mai mari, dar Ochi-Nebun a vrut să-l aşteptăm pe Sturgis… de ne-ar fi luat Arthur câteva maşini de la Minister… dar mai nou Fudge nu-l mai lasă să împrumute nici măcar nişte călimări goale… cum pot să suporte Încuiaţii să călătorească fără magie…
Însă câinele mare şi negru lătra fericit şi se zbenguia în jurul lor, încercând să prindă porumbei şi alergându-şi propria coadă. Harry nu putu să nu râdă. Sirius petrecuse foarte mult timp închis înăuntru. Doamna Weasley îşi strânse gura pungă într-un mod care o făcea să semene cu mătuşa Petunia.
Le trebuiră douăzeci de minute să ajungă la King's Cross pe jos şi în acel timp nu mai avu loc nici un eveniment, atâta doar că Sirius sperie câteva pisici pentru a-l distra pe Harry. După ce ajunseră la gară, rămaseră degajat lângă bariera dintre peroanele nouă şi zece până când drumul fu liber, apoi se rezemară pe rând de barieră şi trecură încet pe peronul 9 şi 3/4, unde se afla Expresul de Hogwarts, scoţând fum cenuşiu deasupra peronului plin de elevi care se pregăteau de plecare şi veniseră cu familiile. Harry inhală mirosul familiar şi simţi cum îi revine buna dispoziţie… chiar se întorcea la şcoală…
— Sper ca ceilalţi să ajungă la timp, spuse doamna Weasley neliniştită, uitându-se în urma ei la arcada de fier forjat care acoperea peronul prin care urmau să sosească şi alţii.
— Drăguţ câine, Harry! strigă un băiat înalt cu bucle răsucite.
— Mersi, Lee, spuse Harry, zâmbind, în timp ce Sirius dădea din coadă înnebunit.
— Ce bine, zise doamna Weasley, părând uşurată, uite-l pe Alastor cu bagajele, uite…
Cu o şapcă de uşier trasă peste ochii asimetrici, Moody trecu şchiopătând de arcadă, împingând un cărucior încărcat cu cuferele lor.
— Totul este în ordine, îi şopti el doamnei Weasley şi lui Tonks, nu cred că am fost urmăriţi…
Câteva clipe mai târziu, domnul Weasley apăru pe peron cu Ron şi Hermione. Aproape că descărcaseră căruciorul cu cufere al lui Moody când Fred, George şi Ginny apărură cu Lupin.
— Nici o problemă? mormăi Moody.
— Nimic, zise Lupin.
— Eu tot o să-l reclam pe Sturgis lui Dumbledore, spuse Moody, este a doua oară când nu a apărut săptămâna asta. A ajuns la fel de neserios ca Mundungus.
— Ei bine, aveţi grijă de voi, zise Lupin, dând mâna cu toţi. Ajunse la Harry la urmă şi îl bătu pe umăr.
— Şi tu, Harry. Ai grijă.
— Da, mergi pe burtă şi fii cu ochii în patru, zise Moody, dând şi el mâna cu Harry. Şi nu uitaţi toţi — aveţi grijă ce scrieţi. Dacă aveţi dubii, nu mai scrieţi deloc.