— Mi-a părut foarte bine să vă cunosc pe toţi, zise Tonks, îmbrăţişându-le pe Hermione şi Ginny. Presupun că ne vom vedea curând.
Se auzi un fluierat de avertizare; elevii care erau încă pe peron începură să se urce grăbiţi în tren.
— Repede, repede, zise doamna Weasley neatentă, îmbrăţişându-i la întâmplare şi nimerindu-l pe Harry de două ori. Să scrieţi… să fiţi cuminţi… dacă aţi uitat ceva, o să vi le trimitem noi… urcaţi-vă, acum grăbiţi-vă…
Preţ de o clipă, marele câine negru se aşeză pe picioarele din spate şi îşi puse labele din faţă pe umerii lui Harry, însă doamna Weasley îl împinse pe Harry spre uşa trenului, şoptind:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Sirius, poartă-te ca un câine!
— Pe curând! strigă Harry pe fereastra deschisă când trenul se puse în mişcare, în timp ce Ron, Hermione şi Ginny făceau cu mâna lângă el.
Siluetele lui Tonks, Lupin, Moody şi ale domnului şi doamnei Weasley se micşorară rapid, însă câinele negru alerga pe sub fereastră, dând din coadă; oamenii de pe peron râdeau văzându-i cum fugea după tren, însă apoi Sirius dispăru după o curbă.
— Nu ar fi trebuit să vină cu noi, zise Hermione pe un ton îngrijorat.
— Ah, fii şi tu mai veselă, zise Ron, nu a mai văzut lumina zilei de luni întregi, săracul de el.
— Ei bine, zise Fred, împreunându-şi mâinile, nu putem să stăm la taclale toată ziua, avem afaceri de discutat cu Lee. Ne vedem mai târziu, încheie el, luând-o apoi cu George spre dreapta, pe coridor.
Trenul prindea în continuare viteză, astfel încât casele de dincolo de fereastră le zburau prin faţa ochilor, iar ei se clătinau pe loc.
— Ce ziceţi, să mergem să găsim un compartiment? întrebă Harry.
Ron şi Hermione schimbară o privire.
— Hm, zise Ron.
— Noi — păi — Ron şi cu mine ar trebui să mergem în vagonul Perfecţilor, spuse Hermione jenată.
Ron nu se uită la Harry; părea să fi devenit foarte preocupat de unghiile de la mâna sa stângă.
— A, zise Harry. În ordine. Bine.
— Nu cred că trebuie să stăm acolo tot timpul, spuse Hermione repede. În scrisori ni se spunea că nu trebuie decât să primim instrucţiuni de la premiantul şi premianta şcolii şi apoi să patrulăm pe culoare din când în când.
— Bine, zise Harry iar. Atunci, s-ar — s-ar putea să vă văd mai târziu.
— Da, sigur că da, spuse Ron, aruncându-i lui Harry o privire nesigură, neliniştită. Mă simt groaznic că trebuie să merg acolo, aş prefera să — dar trebuie — adică, nu mă bucur deloc, eu nu sunt Percy, încheie el triumfător.
— Ştiu că nu eşti Percy, spuse Harry şi zâmbi.
Dar, după ce Hermione şi Ron îşi traseră cuferele după ei, alături de Şmecherilă şi Pigwidgeon, care erau în colivie, spre capătul din faţă al trenului, Harry avu un sentiment straniu de pierdere. Nu mai călătorise niciodată cu Expresul de Hogwarts fără Ron.
— Hai, îi spuse Ginny, dacă ne grăbim, o să putem să le reţinem locuri.
— Da, zise Harry, luând colivia lui Hedwig într-o mână şi mânerul cufărului în cealaltă.
Merseră cu greu pe culoar, uitându-se în drumul lor la compartimentele care erau deja pline, prin uşile cu ochiuri de geam. Harry nu putu să nu observe că mulţi îi întorceau privirea cu mare interes şi că şi mai mulţi le dădeau coate vecinilor şi îl arătau cu degetul. După ce întâlni acest comportament în cinci compartimente consecutive, îşi aminti că Profetul zilei le spusese cititorilor toată vara ce mincinos fanfaron era. Se întrebă mohorât dacă oamenii care se uitau la el şi şuşoteau între ei credeau sau nu ce scria în articole.
Chiar în ultimul compartiment se întâlniră cu Neville Poponeaţă, coleg cu Harry în anul cinci la Cercetaşi. Chipul său rotund lucea din cauza efortului de a-şi târî cufărul şi de a-şi ţine sub control broasca agitată, pe Trevor, cu o singură mână.
— Bună, Harry, gâfâi el. Bună, Ginny… este plin peste tot… nu am găsit loc…
— Ce tot spui? zise Ginny, care se strecurase pe lângă Neville ca să se uite în compartimentul din spatele lui. Este loc în ăsta, aici nu mai este decât Luna Lovegood…
Neville murmură ceva, cum că nu vroia să deranjeze pe nimeni.
— Fii serios, spuse Ginny, râzând, nu este nici o problemă. Deschise uşa şi îşi trase cufărul înăuntru. Harry şi Neville o urmară.
— Bună, Luna, zise Ginny, ai ceva împotrivă dacă ne aşezăm aici?
Fata care stătea lângă fereastră îşi ridică privirea. Avea un păr blond şters, până în talie, despărţit în şuviţe, sprâncenele toarte deschise la culoare şi ochii exoftalmici, care îi dădeau mereu o expresie surprinsă. Harry îşi dădu seama imediat de ce alesese Neville să treacă de acest compartiment. Fata avea o aură evidentă de sminteală. Poate că era din cauză că îşi pusese bagheta după ureche, ca să fie în siguranţă, pentru că alesese să poarte un colier de dopuri de Berezero, sau pentru că citea o revistă cu susul în jos. Ochii ei îl cercetară pe Neville şi se opriră asupra lui Harry. Încuviinţă din cap.
— Mersi, zise Ginny, zâmbindu-i.
Harry şi Neville puseră cele trei cufere şi colivia lui Hedwig în locul pentru bagaje şi se aşezară. Luna îi privea peste revista ei cu susul în jos, care se numea Zeflemistul. Nu părea să fie nevoită să clipească la fel de des ca oamenii normali. Se uita întruna la Harry, care se aşezase vizavi de ea şi acum îşi dorea să nu o fi făcut.
— Ai avut o vară frumoasă, Luna? întrebă Ginny.
— Da, zise Luna visătoare, fără să-şi dezlipească ochii de pe Harry. Da, să ştii că a fost foarte plăcută. Tu eşti Harry Potter, adăugă ea.
— Ştiu, zise Harry.
Neville chicoti. Luna îşi aţinti acum ochii apoşi asupra lui.
— Dar nu ştiu cine eşti tu.
— Eu nu sunt nimeni, spuse Neville repede.
— Nu este adevărat, zise Ginny tăios. Neville Poponeaţă — Luna Lovegood. Luna este în anul meu, dar la Ochii-de-Şoim.
— Munca neîntreruptă-i o mare comoară, zise Luna pe o voce cântătoare.
Îşi ridică revista pusă invers destul de sus pentru a-şi ascunde chipul şi tăcu. Harry şi Neville se uitară unul la celălalt cu sprâncenele ridicate. Ginny îşi înăbuşi un chicotit.
Trenul îşi continuă drumul zăngănind, ducându-i cu viteză spre nişte zone de câmp deschis. Era o zi stranie, destul de indecisă; când se făcea lumină în compartiment, când treceau pe sub nişte nori cenuşii, ameninţători.
— Ghici ce am primit de ziua mea? spuse Neville.
— Un alt Aminteşte-ţi Tot? zise Harry, evocând instrumentul din imitaţie de marmură pe care i-l trimisese bunica lui Neville ca să-i îmbunătăţească memoria lacunară.
— Nu, spuse Neville. Însă mi-ar trebui unul, l-am pierdut pe cel vechi acum mult timp… nu, uite…
Băgă mâna în ghiozdan şi, după un pic de cotrobăială, scoase ceva ce semăna cu un mic cactus gri pus într-un ghiveci, care încă părea să fie acoperit cu furunculi în loc de spini.
— Mimbulus mimbletonia, spuse el mândru.
Harry se holbă la lucrul acela. Pulsa încet, având înfăţişarea sinistră a unui organ intern bolnav.
— Este foarte, foarte rară, spuse Neville, zâmbind larg. Nu ştiu dacă mai există vreunul în serele de la Hogwarts. Abia aştept să i-l arăt doamnei profesoare Lăstar. Mi l-a cumpărat unchiul meu Algie din Asiria. O să încerc să aflu dacă pot să-l înmulţesc.