Găsi pagina şi începu să citească emoţionat articolul.
Şi acesta era ilustrat de o caricatură destul de nereuşit; de fapt, Harry nu şi-ar fi dat seama că era Sirius, dacă nu ar fi avut un text explicativ. Sirius stătea cu bagheta scoasă pe un morman de oase de om. Titlul articolului era:
SIRIUS BLACK — ATÂT DE NEGRU PE CÂT SE ZICI
Un criminal notoriu, sau un nevinovat cântăreţ de succes?
Harry trebui să citească prima propoziţie de mai multe ori înainte să fie convins că nu o înţelesese greşit. De când era Sirius un cântăreţ de succes?
De paisprezece ani Sirius Black e considerat vinovat de uciderea în masă a doisprezece Încuiaţi nevinovaţi şi a unui vrăjitor. Eva darea îndrăzneaţă de acum doi ani din Azkaban a declanşat cea mai complexă vânătoare de oameni organizată vreodată de Ministerul Magiei. Nici unul dintre noi nu ne-am întrebat dacă merită să fie prins iar şi predat Dementorilor.
DAR OARE CHIAR MERITĂ?
Tocmai au ieşit la lumină noi probe uluitoare, conform cărora e posibil ca Sirius Black să nu fi comis crimele pentru care a fost trimis în Azkaban. De fapt, Doris Purkiss, din Little Norton, Calea Acanţilor numărul 18, spune că se prea poate ca Black să nici nu fi fost la locul crimei.
Ceea ce nu înţeleg oamenii este că Sirius Black este un pseudonim, zise doamna Purkiss. Cel pe care lumea îl consideră Sirius Black este de fapt Stubby Boardman, vocalistul unei formaţii în vogă, Hobgoblinii, care s-a retras din viaţa publică după ce a fost lovit cu o rapiţă sălbatică în ureche într-un concert ţinut în biserica din Little Norton, cu aproape cincisprezece ani în urmă. Eu l-am recunoscut din clipa în care i-am văzut poza în ziar. Adevărul este că Stubby nu ar fi avut cum să comită acele crime, pentru că în ziua în cauză s-a întâmplat să se bucure de o cină romantică în compania mea. I-am scris Ministrului Magiei şi aştept ca acesta să îl reabiliteze cu desăvârşire pe Stubby, alias Sirius, în orice moment.
Harry termină de citit şi se uită la pagină, nevenindu-i să creadă. Poate că era o glumă, îşi zise el, poate că în revista aceasta se publicau adeseori înşelătorii. Dădu câteva pagini înapoi şi găsi articolul despre Fudge.
Cornelius Fudge, Ministrul Magiei, a negat că are vreun plan de a lua în stăpânire conducerea Băncii Gringotts, când a fost ales Ministrul Magiei, cu cinci ani în urmă. Fudge a insistat mereu că nu îşi doreşte nimic mai mult decât să „coopereze în pace” cu cei care ne păzesc aurul.
DAR OARE CHIAR ASTA DOREŞTE?
Surse apropiate Ministrului ne-au dezvăluit de curând că ambiţia supremă a lui Fudge este să obţină controlul resurselor de aur ale goblinilor şi că nu va ezita să folosească forţa dacă va fi nevoie.
„Şi nici nu ar fi pentru prima oară”, a declarat un funcţionar din Minister. Cornelius „Sfarmă-Goblini” Fudge, aşa îi spun prietenii. Dacă l-aţi putea auzi când crede că nu-l aude nimeni, vai, vorbeşte mereu de goblinii cărora le-a făcut de petrecanie; a pus să fie înecaţi, a pus să fie aruncaţi de pe clădiri, a pus să fie otrăviţi, sau a pus să se facă plăcinte din ei…
Harry nu mai citi mai departe. Fudge o fi avut multe defecte, dar lui Harry îi era foarte greu să şi-l imagineze ordonând coacerea unor plăcinte din goblini. Frunzări restul revistei. Oprindu-se la fiecare câteva pagini, citi: o acuzaţie conform căreia Tornadele din Tutshill câştigau teren Liga de Vâjthaţ printr-o combinaţie de şantaj, mături ferme cate ilegal şi tortură; un interviu cu un vrăjitor care pretindea că zburase pe lună pe o Măturin Şase şi adusese un sac de broaşte de pe lună, ca să o dovedească; plus un articol despre vechile rune, care cel puţin explica de ce citea Luna Zeflemistul cu susul în jos. Conform revistei, dacă inversai runele, obţineai o vrajă care transforma urechile duşmanului în fructe. De fapt, în comparaţie cu restul articolelor din Zeflemistul, ideea că Sirius ar putea să fie de fapt vocalistul Hobgoblinilor era destul de raţională.
— Ai găsit ceva interesant? îl întrebă Ron când Harry închise revista.
— Sigur că nu, spuse Hermione usturător, înainte ca Harry să poată să răspundă. Zeflemistul este o tâmpenie, toată lumea ştie.
— Ba pardon, zise Luna, a cărei voce îşi pierduse deodată nota visătoare. Tatăl meu este editorul.
— Eu — ah, spuse Hermione, părând stânjenită. Păi… are unele părţi interesante… adică, este destul de…
— Aş vrea să mi-o dai înapoi, spuse Luna cu răceală şi, aplecându-se o smulse din mâinile lui Harry.
Dând paginile până la numărul cincizeci şi şapte, o întoarse din nou cu susul în jos şi dispăru în spatele ei, exact când uşa compartimentului se deschise pentru a treia oară.
Harry se uită în jur; se aşteptase la aşa ceva, însă asta nu făcea cu nimic mai plăcută întâlnirea cu Draco Reacredinţă, care îi rânjea încadrat de amicii săi, Crabbe şi Goyle.
— Ce e? zise el agresiv, înainte ca Reacredinţă să poată deschide gura.
— Ai grijă cum te porţi, Potter, sau o să-ţi dau ore de detenţie, zise rar Reacredinţă, care avea părul blond şi lins şi bărbia ascuţită, exact ca tatăl lui. Ştii, spre deosebire de tine, eu am fost numit Perfect, ceea ce înseamnă că, spre deosebire de tine, am dreptul de a pedepsi.
— Da, zise Harry, dar tu, spre deosebire de mine, eşti un idiot, aşa că ieşi şi lasă-ne în pace.
Ron, Hermione, Ginny şi Neville râseră. Reacredinţă strânse din dinţi.
— Spune-mi, Potter, cum e să ţi-o ia înainte Weasley? întrebă el.
— Taci din gură, Reacredinţă, zise Hermione tăios.
— Se pare că am atins punctul sensibil, spuse Reacredinţă, rânjind. Ei bine, ai grijă ce faci, Potter, pentru că îţi voi fi pe urme ca un câine, în caz că vei călca greşit.
— Ieşi! spuse Hermione, ridicându-se.
Râzând batjocoritor, Reacredinţă îi aruncă o privire malefică lui Harry şi plecă, cu Crabbe şi Goyle mergând greoi în urma lui. Hermione trânti uşa compartimentului după ei şi se întoarse să se uite la Harry, care îşi dădu seama imediat că şi ea realizase ce spusese Reacredinţă şi era la fel de enervată ca el.
— Aruncă-mi încă o broască, zise Ron, care era clar că nu observase nimic.
Harry nu putea să vorbească liniştit de faţă cu Neville şi Luna. Schimbă o altă privire neliniştită cu Hermione, iar apoi se uită pe fereastră.
Crezuse că faptul că Sirius venise cu el la gară fusese destul de distractiv, dar deodată i se păru ceva nesăbuit, dacă nu chiar periculos… Hermione avusese dreptate… Sirius nu ar fi trebuit să fi venit. Dacă domnul Reacredinţă observase câinele negru şi îi spusese lui Draco? Dacă îşi dăduse seama că soţii Weasley, Lupin, Tonks şi Moody ştiau unde se ascundea Sirius? Sau fusese doar o coincidenţă că Reacredinţă folosise cuvântul „câine”?
Vremea rămase incertă, în timp ce se îndreptau spre nord. Ploaia udă ferestrele destul de discret, apoi soarele îşi făcu apariţia efemer, înainte să fie iar acoperit de nori. Pe urmă se aşternu întunericul şi în vagoane se aprinseră lămpile. Luna strânse Zeflemistul, îl puse cu grijă în geantă şi în schimb începu să se holbeze la toţi cei care erau în compartiment.
Harry stătea cu fruntea lipită de geamul trenului, încercând să zărească primul Şcoala Hogwarts din depărtare, însă era o noapte fără lună şi fereastra brăzdată de ploaie era murdară.