— Ar fi bine să ne schimbăm, zise Hermione până la urmă, şi toţi îşi deschiseră cuferele fără greutate şi îşi scoaseră robele de şcoală.
Ea şi Ron îşi prinseră cu grijă insignele de Perfecţi în piept. Harry îl văzu pe Ron uitându-se la reflecţia sa din geamul întunecat.
În sfârşit, trenul începu să încetinească şi auziră obişnuita gălăgie, în timp ce toţi elevii se îmbulziră să-şi strângă bagajele şi animalele, pregătiţi să coboare. Având în vedere că Ron şi Hermione trebuiau să supravegheze coborârea, dispărură iar din vagon, lăsându-i pe Harry şi pe ceilalţi să aibă grijă de Şmecherilă şi de Pigwidgeon.
— Duc eu bufniţa aia, dacă vrei, îi spuse Luna lui Harry, întinzând mâna spre Pigwidgeon, în timp ce Neville îl băga pe Trevor cu grijă într-un buzunar interior.
— Ah — ăă — mersi, spuse Harry, dându-i colivia şi ţinând-o mai bine pe Hedwig în braţe.
Ieşiră cu greu din compartiment, simţind prima înţepătură a aerului nopţii pe feţe când se alăturară mulţimii de pe culoar. Încet, avansară către uşi. Harry simţi mirosul de pini care încadrau aleea către lac. Coborâră pe peron şi se uitară în jur, cuvintele familiare: „Anul întâi aici… cei din anul întâi… ”
Însă nu le auzi. În schimb, o voce destul de diferită, o voce vioaie, de femeie, strigă:
— Cei din primul an să se alinieze aici, vă rog! Toţi cei din anul întâi să vină la mine !
Un felinar se apropie clătinându-se de Harry şi, la lumina sa, văzu bărbia proeminentă şi tunsoarea severă a profesoarei Grubbly-Plank, vrăjitoarea care îi ţinuse locul lui Hagrid pentru o vreme la lecţiile de Grijă pentru Animalele Magice de anul trecut.
— Unde e Hagrid? zise el tare.
— Nu ştiu, spuse Ginny, dar ar fi bine să ne dăm din drum, blocăm uşa.
— A, da…
Harry şi Ginny fură despărţiţi cât timp merseră de-a lungul peronului şi ieşiră din gară. Înghiontit în mulţime, Harry se strădui să îl zărească pe Hagrid prin întuneric; trebuia să fie acolo, Harry contase pe asta — revederea cu Hagrid era unul dintre lucrurile pe care le aşteptase de atâta timp. Însă nu era nici urmă de el.
Nu se poate să fi plecat, îşi spuse Harry, în timp ce trecu încet de o uşă îngustă, care dădea spre drumul din faţă, unde ajunseseră şi ceilalţi. Probabil că doar a răcit sau ceva de genul ăsta…
Se uită în jur după Ron şi Hermione, dorind să ştie ce credeau despre întoarcerea profesoarei Grubbly-Plank, însă nici unul dintre ei nu era pe aproape, aşa că se lăsă împins spre drumul spălat de ploaie din faţa Gării Hogsmeade.
Aici erau cele cam o sută de trăsuri fără cai care îi duceau întotdeauna la castel pe elevii care trecuseră de primul an. Harry se uită repede la ele, se întoarse ca să-i caute în continuare pe Ron şi Hermione şi apoi avu un şoc.
Trăsurile nu mai erau fără cai. Între hulube se aflau nişte creaturi. Dacă ar fi trebuit să le dea un nume, presupunea că le-ar fi spus cai, deşi aveau şi ceva de reptilă. Erau complet descărnaţi, iar pielea neagră le atârna de scheletul din care erau vizibile toate oasele. Capetele erau ca ale unor dragoni, iar ochii albi şi mari nu aveau pupile. Din fiecare parte a greabănului porneau nişte aripi mari, negre, de piele, care arătau ca şi cum ar fi fost ale unor lilieci uriaşi. Stând nemişcaţi şi tăcuţi în întunericul care se aşternea, creaturile păreau stranii şi sinistre. Harry nu putea să înţeleagă de ce erau trase trăsurile de aceşti cai îngrozitori, când puteau foarte bine să se deplaseze singure.
— Unde este Pig? se auzi vocea lui Ron, chiar în spatele lui Harry.
— L-a luat fata aia, Luna, zise Harry, întorcându-se repede, nerăbdător să vorbească cu Ron despre Hagrid. Unde crezi că…
— Este Hagrid? Nu ştiu, spuse Ron, părând îngrijorat. Sper să fie bine, că dacă nu…
Puţin mai încolo, Draco Reacredinţă, urmat de o mică gaşcă de amici, printre care şi Crabbe, Goyle şi Pansy Parkinson, dădea din drum nişte elevi timizi din anul doi, pentru ca el şi amicii săi să ia o trăsură numai pentru ei. Câteva clipe mai târziu, Hermione ieşi gemând din mulţime.
— Reacredinţă a fost rău cu nişte elevi din primul an mai devreme. Jur că o să-l reclam, are insigna de trei minute şi o foloseşte ca să intimideze lumea mai rău ca niciodată… Unde e Şmecherilă?
— E la Ginny, zise Harry. Uite-o…
Ginny tocmai ieşise din mulţime, strângându-l în braţe pe Şmecherilă, care se tot foia.
— Mersi, zise Hermione, scăpând-o pe Ginny de pisică. Hai să luăm o trăsură împreună, înainte să se umple toate…
— Nu l-am găsit încă pe Pig! spuse Ron, dar Hermione se îndrepta deja spre cea mai apropiată trăsură liberă.
Harry rămase în urmă cu Ron.
— Ce crezi că sunt fiinţele alea? îl întrebă el pe Ron, făcând semn cu capul către caii îngrozitori, în timp ce restul elevilor trecură pe lângă ei.
— Ce fiinţe?
— Caii ăia…
Luna apăru cu colivia cu Pigwidgeon în braţe; micuţa bufniţă ciripea entuziasmată, ca de obicei.
— Poftim, zise ea. E o bufniţă mică şi drăguţă, nu-i aşa?
— Ăă… da… e de treabă, spuse Ron aspru. Păi, atunci, haideţi să mergem… ce ziceai, Harry?
— Te întrebam ce sunt fiinţele alea ca nişte cai? zise Harry, în timp ce el, Ron şi Luna se îndreptară spre trăsura în care Hermione şi Ginny se urcaseră deja.
— Care fiinţe ca nişte cai?
— Fiinţele ca nişte cai care trag trăsurile! spuse Harry nerăbdător.
Erau la doar doi metri de cea mai apropiată dintre ele, (are îi privea cu ochii săi albi şi pustii. Ron, însă, îi aruncă o privire perplexă lui Harry.
— Despre ce vorbeşti?
— Vorbesc despre — uite!
Harry îl apucă de umăr pe Ron şi îl întoarse, astfel încât acesta să fie faţă în faţă cu calul înaripat. Ron se uită direct la el pentru o clipă, apoi îl privi iar pe Harry.
— Şi la ce ar trebui să mă uit?
— La — acolo, între hulube! Înhămat la trăsură! Este chiar acolo, în faţă…
Însă în timp ce Ron continuă să arate derutat, lui Harry îi trecu prin minte un gând ciudat.
— Nu… nu-i vezi?
— Ce să văd?
— Nu vezi de cine sunt trase trăsurile?
Acum Ron păru cu adevărat alarmat.
— Harry, te simţi bine?
— Eu… da…
Harry se simţi cu totul uimit. Calul era acolo, în faţa lui, lucind în lumina slabă care venea dinspre ferestrele gării din spatele lor şi scoţând aburi pe nări în aerul rece al nopţii. Şi totuşi, dacă nu se prefăcea — şi dacă era aşa, era o glumă foarte proastă — Ron nu putea să-i vadă deloc.
— Ce zici, ne urcăm? spuse Ron nesigur, uitându-se la Harry de parcă şi-ar fi făcut griji pentru el.
— Da, zise Harry. Da, hai…
— Este în ordine, spuse o voce visătoare de lângă Harry, când Ron dispăru în interiorul întunecat al trăsurii. Să ştii că nu înnebuneşti sau ceva de genul ăsta. Şi eu îi văd.
— Da? spuse Harry disperat, întorcându-se spre Luna. Observă reflectarea cailor cu aripi de liliac în ochii ei mari şi argintii.
— O, da, zise Luna, i-am văzut din prima zi când am venit aici. Au tras mereu trăsurile. Nu-ţi face griji. Eşti la fel de sănătos la cap ca mine.
Surâzând slab, se urcă în interiorul umed al trăsurii, după Ron. Harry o urmă, fără să se fi liniştit de tot.