— Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as…
Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.
Mai era ceva pe alee în afara lor, ceva care respira în reprize lungi, răguşite, sonore. Harry înţepeni de groază în aerul glacial.
— Te-termină! încetează! O s-să te lovesc, îţi jur că o s-o fac!
— Dudley, taci din…
ZDRANG.
Un pumn intră în coliziune cu una dintre tâmplele lui Harry, ridicându-l de la pământ. În faţa ochilor îi apărură nişte luminiţe albe. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră, Harry avu senzaţia că i se crăpase capul în două; în clipa următoare, căzuse cu putere pe pământ şi bagheta îi zburase din mână.
— Dudley, eşti un idiot! strigă Harry, cu ochii înlăcrimaţi de durere, în timp ce se ridica ameţit în patru labe, pipăind disperat în întuneric.
Îl auzi pe Dudley împleticindu-se, lovindu-se de gardul din gang, împiedicându-se.
— DUDLEY, ÎNTOARCE-TE! TE DUCI EXACT SPRE EL! Se auzi un urlet subţire, îngrozitor, şi paşii lui Dudley se opriră. În acelaşi moment, Harry simţi o răceală sinistră în spatele său, care nu putea să însemne decât un singur lucru. Erau mai mulţi.
— DUDLEY, TACI DIN GURĂ! ORICE AI FACE, TACI DIN GURA! Bagheta! murmură Harry disperat, mişcându-şi mâinile pe pământ ca nişte păianjeni. Unde e… bagheta… haide… lumos!
Spuse vraja din reflex, uitându-se disperat după o lumină care să îl ajute să caute şi, spre uşurarea sa nesperată, se aprinse o lumină la câţiva centimetri de mâna sa dreaptă — era vârful baghetei. Harry o apucă, se ridică în picioare şi se răsuci pe călcâie.
I se întoarse stomacul pe dos.
O siluetă înaltă, cu glugă, se apropia încet de el, plutind deasupra solului, iar picioarele nu se i vedeau deloc sub robă, aspirând noaptea în vreme ce se deplasa, împleticindu-se înapoi, Harry ridică bagheta.
— Expecto patronum!
Din vârful baghetei sale ţâşni un fuior argintiu de vapori şi Dementorul încetini, însă vraja nu funcţionase cum trebuia; împleticindu-se, Harry se dădu şi mai în spate, în timp ce Dementorul se apleca asupra lui. Mintea îi era cuprinsă de panică — concentrează-te…
Din interiorul robei Dementorului ieşiră două mâini cenuşii, scârboase, pline de cruste, care se întinseră spre el. Urechile lui Harry fură invadate de un zgomot puternic.
— Expecto patronum!
Vocea îi păru estompată şi îndepărtată. Un alt fuior de fum argintiu, mai plăpând decât cel de dinainte, ieşi plutind din baghetă — nu putea să o mai facă, nu putea să mai facă vraja.
Auzi un râs într-un cotlon al minţii, un râs ascuţit, subţire… simţi respiraţia putredă, rece ca moartea a Dementorului umplându-i plămânii, înecându-l — gândeşte-te… la ceva frumos…
Însă în el nu exista nimic frumos… degetele ca de gheaţă ale Dementorului i se încleştau în jurul gâtului — râsul ascuţit era din ce în ce mai tare, şi o voce rosti în mintea sa: înclină-te în faţa morţii, Harry… s-ar putea să fie chiar fără dureri… nu am de unde să ştiu… eu nu am murit niciodată…
Nu avea să-i mai vadă niciodată pe Ron şi Hermione…
Şi chipurile lor îi apărură limpezi în minte, în timp ce se lupta să tragă aer în piept.
— EXPECTO PATRONUM!
Un cerb argintiu enorm ţâşni din vârful baghetei lui Harry; coarnele lui îl împunseră pe Dementor în locul unde ar fi trebuit să fie inima; fu aruncat înapoi, uşor ca întunericul, şi când cerbul atacă, Dementorul se dădu la o parte, învins.
— PE AICI! îi strigă Harry cerbului.
Întorcându-se, fugi de-a lungul aleii, ţinând în sus bagheta aprinsă.
— DUDLEY? DUDLEY!
Abia alergase vreo doisprezece paşi, când ajunse la eclass="underline" Dudley era ghemuit pe pământ, cu mâinile încleştate pe faţă. Un al doilea Dementor se apleca asupra lui, prinzându-i încheieturile cu mâinile sale slinoase, despărţindu-le încet, aproape cu drag, lăsându-şi capul acoperit de glugă în jos către chipul lui Dudley, de parcă ar fi fost pe cale să-l sărute.
— PRINDE-L! strigă Harry, şi cu un zgomot zguduitor, ca un uragan, cerbul argintiu pe care îl crease trecu în galop pe lângă el.
Chipul fără ochi al Dementorului era la câţiva centimetri de cel al lui Dudley când îl prinseră coarnele argintii; creatura fu azvârlită în sus şi, ca şi colegul său, zbură şi fu absorbită de întuneric; cerbul merse în galop până la capătul aleii şi se dizolvă într-o ceaţă argintie.
Luna, stelele şi felinarele se întoarseră brusc la viaţă. O pală de vânt cald mătură aleea. Copacii fremătară în grădinile din vecini şi zgomotul cotidian al maşinilor de pe Aleea Magnoliei invada iar aerul. Harry rămase nemişcat, cu toate simţurile ascuţite, adaptându-se la întoarcerea subită la normalitate. După o clipă, îşi dădu seama că tricoul i se lipise de corp; era ud leoarcă de transpiraţie.
Nu îi venea să creadă ce se întâmplase. Dementori aici, în Little Whinging.
Dudley zăcea ghemuit pe pământ, scâncind şi tremurând. Harry se aplecă să vadă dacă era în stare să stea în picioare, însă atunci auzi nişte paşi apăsaţi în fugă, în spatele său. Instinctiv, ridicându-şi iar bagheta, se întoarse pe călcâie pentru a-l înfrunta pe noul venit.
Doamna Figg, vecina lor ciudată, apăru gâfâind la orizont. Părul său cărunt şi sârmos îi ieşea de sub fileu, de încheietura mâinii îi atârna o plasă de cumpărături de sfoară şi picioarele erau pe jumătate ieşite din papucii de stofă ecosez. Harry dădu să ascundă repede bagheta, dar…
— Nu o ascunde, tâmpitule! strigă ea. Dacă mai sunt şi alţii? Ah, o să-l omor pe Mundungus Fletcher!
CAPITOLUL II
UN FÂLFÂIT DE BUFNIŢE
— Cum? zise Harry cu o voce absentă.
— A plecat! zise doamna Figg, frângându-şi mâinile. A plecat să discute cu cineva despre câteva ceaune care au căzut de pe o mătură! I-am spus că o să-l jupoi de viu dacă se duce, şi uite acum! Dementori! Mare noroc că l-am pus în gardă pe Mr. Tibbles! Dar nu avem timp să stăm cu mâinile în sân! Hai, grăbeşte-te, trebuie să te ducem înapoi! Ah, câte probleme or să apară! O să-l omor!
— Dar…
Revelaţia că vecina sa bătrână, ciudată şi obsedată de pisici ştia ce erau Dementorii era un şoc aproape la fel de puternic ca şi întâlnirea cu doi dintre ei pe alee.
— Sunteţi… sunteţi vrăjitoare?
— Sunt o Non, şi Mundungus o ştie foarte bine, aşa că nu ştiu cum naiba aş fi putut să te ajut să te lupţi cu Dementorii? Te-a lăsat complet descoperit, când eu îl avertizasem…
— Am fost urmărit de tipul ăsta, Mundungus? Staţi puţin… el a fost! A Dispărut din faţa casei mele!
— Da, da, da, însă din fericire îl plasasem pe Mr. Tibbles sub o maşină pentru orice siguranţă, iar Mr. Tibbles a venit şi m-a prevenit, dar când am ajuns la tine acasă plecaseşi — şi acum — ah, ce-o să spună Dumbledore? Tu! urlă ea la Dudley, încă întins pe asfalt. Ridică-ţi fundul gras de pe jos, repede!
— Îl ştiţi pe Dumbledore? zise Harry, uitându-se la ea cu ochii mari.
— Sigur că îl ştiu pe Dumbledore, cine nu-l ştie pe Dumbledore? Dar hai să mergem — n-o să-ţi fiu de nici un ajutor dacă se întorc, în viaţa mea nu am transfigurat nici măcar un pliculeţ de ceai!