— Um pate sştie căşcolin peico daăi unjben? zise Ron. Avea gura atât de plină, încât lui Harry i se păru că era o mare realizare că putuse să scoată măcar un sunet.
— Poftim? spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap politicos, în timp ce Hermione părea revoltată.
Ron înghiţi o cantitate de necrezut şi zise:
— Cum poate să ştie că şcoala e în pericol dacă e un joben?
— Habar n-am, spuse Nick Aproape-Făr'-de-Cap. Bineînţeles, trăieşte în biroul lui Dumbledore, aşa că îndrăznesc să spun că poate să audă tot felul de lucruri acolo.
— Şi vrea ca toate casele să fie prietene între ele? spuse Harry, uitându-se la masa Viperinilor, unde Draco Reacredinţă era în centrul atenţiei. Slabe şanse.
— Ei şi tu acum, nu ar trebui să ai atitudinea asta, zise Nick cu reproş. Cooperarea paşnică, asta este soluţia. Noi, fantomele, deşi facem parte din case diferite, ne menţinem legăturile de prietenie. În ciuda concurenţei dintre Cercetaşi şi Viperini, nu m-aş certa cu Baronul Sângeros nici în ruptul capului.
— Doar pentru că ţi-e îngrozitor de frică de el, spuse Ron. Nick Aproape Făr-de-Cap păru extrem de jignit.
— Frică? Te asigur că eu, Sir Nicholas de Mimsy-Porping-ton, nu am fost în viaţa mea o victimă a laşităţii! Sângele nobil care îmi curge în vine…
— Ce sânge? întrebă Ron. Doar nu cumva mai ai…?
— Este o expresie! spuse Nick Aproape Făr-de-Cap, atât de enervat, încât îi tremura primejdios capul cu gâtul parţial tăiat. Presupun că încă mi se permite să mă bucur de orice cuvinte doresc, chiar dacă îmi sunt refuzate plăcerile mâncatului şi băutului! Însă, te asigur, m-am obişnuit cu elevii care râd cu răutate de moartea mea!
— Nick, nu râdea de tine! zise Hermione, aruncându-i o privire furioasă lui Ron.
Din nefericire, gura lui Ron era iar plină până la refuz şi tot ce reuşi să spună fu „Sştii că nîmvut ste supă”, ceea ce lui Nick nu i se păru că era o scuză adecvată. Ridicându-se în aer, îşi aranjă pălăria cu pană şi plecă în viteză de lângă ei până la capătul opus al mesei, oprindu-se între fraţii Creevey, Colin şi Dennis.
— Bravo, Ron, se răsti Hermione.
— Ce? zise Ron indignat, după ce reuşise în sfârşit să înghită. N-am voie să pun o simplă întrebare?
— Ah, las-o baltă, spuse Hermione pe un ton răutăcios, şi cei doi terminară de mâncat într-o linişte încordată.
Harry era prea obişnuit cu tachinările lor ca să mai încerce să-i împace; credea că era mai câştigat dacă îşi mânca încet plăcinta cu carne şi rinichi, iar apoi o farfurie plină de tarta sa favorită de melasă.
După ce toţi elevii terminară de mâncat şi nivelul zgomotului din sală reîncepu să urce, Dumbledore se ridică pentru a doua oară. Se făcu imediat linişte, toată lumea întorcându-se către director. Acum Harry se simţea bine şi puţin adormit. Undeva sus îl aştepta patul său cu baldachin, minunat de cald şi moale…
— Ei bine, acum că am avut parte cu toţii de un alt festin magnific, vă cer atenţia pentru câteva minute pentru anunţurile obişnuite de la începutul semestrului, spuse Dumbledore. Cei din primul an ar trebui să ştie că pădurea din cadrul acestei zone le este interzisă elevilor — după cum ar trebui să ştie chiar şi alţi elevi mai vechi. (Harry, Ron şi Hermione îşi zâmbiră unul altuia). Domnul Filch, îngrijitorul, m-a rugat, pentru a patru suta şaizeci şi doua oară, din câte mi-a spus, să vă reamintesc că nu sunt permise vrăjile pe holuri în pauze, pe lângă multe alte lucruri, care pot fi găsite pe lista cuprinzătoare pusă acum pe uşa biroului domnului Filch. Anul acesta au avut loc două schimbări în rândul profesorilor. Suntem fericiţi să o primim înapoi pe doamna profesoară Grubbly-Plank, care va preda lecţiile de Grijă faţă de Animalele Magice; suntem la fel de încântaţi să o prezentăm pe doamna profesoară Umbridge, noua noastră profesoară de Apărare contra Magiei Negre.
Urmă un rând de aplauze politicoase dar cam lipsite de entuziasm, timp în care Harry, Ron şi Hermione schimbară nişte priviri puţin panicate; Dumbledore nu spusese cât timp va preda Grubbly-Plank.
Dumbledore continuă:
— Selecţionările pentru echipele de vâjthaţ vor avea loc pe… Se opri, uitându-se întrebător la profesoara Umbridge.
Fiindcă nu era cu mult mai înaltă când stătea în picioare decât când era aşezată, pentru o clipă, nimeni nu înţelese de ce tăcuse Dumbledore, însă când profesoara Umbridge îşi drese vocea, „Hm, hm”, îşi dădură seama că se ridicase şi că intenţiona să ţină un discurs.
Dumbledore păru uimit doar pentru câteva clipe, apoi luă loc demn şi se uită cu atenţie la profesoara Umbridge, de parcă nu şi-ar fi dorit altceva decât să o asculte vorbind.
Alţi profesori nu fură la fel de pricepuţi să îşi ascundă surpriza. Sprâncenele profesoarei Lăstar dispărură în părul ci ciufulit şi gura profesoarei McGonagall era mai subţire decât o văzuse Harry vreodată. Nici un profesor nou nu-l mai întrerupsese vreodată pe Dumbledore până atunci. Mulţi dintre elevi zâmbeau; era clar că femeia aceasta nu ştia cum se desfăşurau lucrurile la Hogwarts.
— Vă mulţumesc, domnule director, chiţăi profesoara Umbridge, pentru aceste frumoase cuvinte de bun venit.
Avea o voce stridentă, puţin copilăroasă şi o respiraţie sonoră, iar Harry simţi din nou un val de antipatie acută, pe care nu putu să şi-l explice; tot ce ştia era că detesta avea legătură cu ea, de la vocea ei stupidă la canadiana pufoasă roz. Mai tuşi o dată scurt pentru a-şi drege vocea (hm, hm) şi continuă.
— Ei bine, trebuie să vă spun că este minunat să fiu înapoi la Hogwarts! zâmbi ea, dezvelind nişte dinţi foarte ascuţiţi. Şi să văd nişte feţe aşa micuţe şi fericite!
Harry se uită în jur. Nici una dintre feţele pe care le vedea nu părea fericită. Din contră, păreau toate oarecum jignite pentru că li se vorbise de parcă ar fi fost nişte copii de cinci ani.
— Abia aştept să vă cunosc pe toţi şi sunt sigură că vom fi prieteni la cataramă!
Ca răspuns, elevii schimbară priviri; unii dintre ei abia puteau să-şi reprime zâmbetele.
— Sunt prietenă cu ea cu condiţia să nu vrea să-i împrumut canadiana, îi şopti Parvati lui Lavender, şi amândouă chicotiră încet.
Profesoara Umbridge îşi drese iar vocea (hm, hm), însă când continuă, nu i se mai simţea răsuflarea în glas. Părea mult mai pragmatică, iar acum cuvintele ei aveau o rezonanţă monotonă, ca şi cum ar fi fost învăţate pe de rost.
— Ministerul Magiei a considerat mereu că educaţia tinerilor vrăjitori şi vrăjitoare are o importanţă vitală. Talentele rare cu care v-aţi născut se pot pierde dacă nu sunt ocrotite şi ascuţite printr-o instruire atentă. Vechile deprinderi specifice comunităţii vrăjitorilor trebuie transmise din generaţie în generaţie în cazul în care nu vrem să le pierdem pentru totdeauna. Tezaurul cunoaşterii magice adunat de strămoşii noştri trebuie păzit, completat şi rafinat de cei care au fost chemaţi de glasul nobil al meseriei de profesor.
Aici Profesoara Umbridge făcu o pauză şi o mică plecăciune către colegii ei profesori, fără ca vreunul dintre ei să îi răspundă tot cu o plecăciune. Sprâncenele întunecate ale profesoarei McGonagall se încruntaseră, astfel încât femeia arăta de-a dreptul ca un şoim, şi Harry o văzu clar cum schimbă o privire plină de tâlc cu profesoara Lăstar când Umbridge scoase un alt hm, hm şi îşi continuă discursul.