— Fiecare director şi directoare de la Hogwarts au adus ceva nou complicatei sarcini de a guverna această şcoală istorică, şi aşa se şi cuvine, căci fără progres vom avea stagnare şi decădere. În acelaşi timp, progresul de dragul progresului trebuie descurajat, pentru că tradiţiile noastre verificate şi puse la încercare necesită rareori schimbări. E nevoie deci de un echilibru între vechi şi nou, între trăinicie şi schimbare, între tradiţie şi inovaţie…
Harry realiză că atenţia i se diminua, de parcă creierul său pierdea lungimea de undă. Liniştea care umpluse sala când vorbise Dumbledore se dizolvă când elevii îşi apropiară capetele, şoptind şi chicotind. La masa celor de la Ochi-De-Şoim, Cho Chang discuta cu însufleţire cu prietenii ei. La câteva locuri de Cho, Luna Lovegood îşi citea iar Zeflemistul. Între timp, la masa Astropufilor, Ernie Macmillan era unul dintre puţinii care încă se mai uitau la profesoara Umbridge, însă avea ochii ca de sticlă şi Harry era convins că doar se prefăcea că asculta, încercând să se ridice la nivelul impus de noua insignă de Perfect care îi scânteia în piept.
Profesoara Umbridge nu părea să fi observat neliniştea publicului. Harry avea impresia că ar fi putut să izbucnească o revoltă în toată puterea cuvântului sub ochii ei, şi tot şi-ar fi urmat firul discursului. Totuşi, profesorii încă ascultau foarte atenţi, iar Hermione părea să soarbă fiecare cuvânt pe care îl spunea Umbridge, deşi, după expresia întipărită pe chip, nu erau deloc pe gustul ei.
— … pentru că unele schimbări vor fi în bine, în timp ce altele vor ajunge, în timp, să fie recunoscute ca erori ale raţiunii. Între timp, unele vechi obiceiuri vor fi menţinute, şi pe bună dreptate, în timp ce altele, demodate şi uzate, trebuie abandonate. Prin urmare, haideţi să facem un pas înainte, către o nouă eră a deschiderii, a eficienţei şi a responsabilităţii, să încercăm să păstrăm ceea ce trebuie păstrat, să perfecţionăm ceea ce trebuie perfecţionat şi să facem corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise.
Se aşeză. Dumbledore aplaudă. Restul profesorilor îi urmară exemplul, deşi Harry observă că mai mulţi dintre ei bătură din palme doar o dată sau de două ori înainte să oprească. Li se alăturară câţiva elevi, însă majoritatea fuseseră luaţi prin surprindere de sfârşitul discursului, pentru că nu ascultaseră decât câteva cuvinte, şi, înainte să poată să aplaude cum trebuie, Dumbledore se ridică din nou.
— Vă mulţumesc mult, doamnă profesoară Umbridge, fost cât de se poate de edificator, zise el, făcând o mică plecăciune către ea. Acum, după cum spuneam, selecţionările vor avea loc…
— Da, curat edificator, spuse Hermione încet.
— Să nu-mi spui că ţi-a plăcut, zise Ron încet, întorcându-se spre Hermione cu un chip şocat. A fost cel mai plictisitor discurs pe care l-am auzit în viaţa mea, iar eu am crescut cu Percy.
— Am spus edificator, nu plăcut, zise Hermione. A explicat multe.
— Da? zise Harry surprins. Mie mi s-a părut că a cam bătut câmpii.
— Pe „câmpii ăia” erau ascunse nişte lucruri importante, spuse Hermione supărată.
— Zău? spuse Ron neatent.
— Ce zici de: „progresul de dragul progresului trebuie descurajat”? Ce zici de: „corecturi oriunde găsim practici care ar trebui interzise”?
— Păi, ce înseamnă asta? spuse Ron nerăbdător.
— Îţi spun eu ce înseamnă, zise Hermione printre dinţi. Înseamnă că Ministerul a început să-şi bage coada la Hogwarts.
Apoi în jurul lor se declanşă o veritabilă hărmălaie; era evident că Dumbledore tocmai încheiase, pentru că toată lumea era în picioare, gata să părăsească sala. Hermione se ridică brusc, părând tulburată.
— Ron, trebuie să le arătăm celor din primul an unde să se ducă!
— A, da, spuse Ron, care era clar că uitase. Hei — hei, voi de acolo! Piticilor!
— Ron!
— Păi, aşa arată, sunt mici…
— Ştiu, dar nu poţi să-i faci pitici! Cei din primul an! strigă Hermione pe un ton de comandant de-a lungul mesei. Pe aici, vă rog!
Un grup de elevi noi merseră timizi pe culoarul dintre mesele Cercetaşilor şi Astropufilor, încercând cu toţii din răsputeri să nu fie primii. Într-adevăr, arătau foarte mici; Harry era convins că el nu păruse atât de mic când sosise aici. Le zâmbi. Un băiat blond de lângă Euan Abercrombie păru îngrozit; îi dădu un cot lui Euan şi îi şopti ceva la ureche. Euan Abercrombie era la fel de speriat şi îi aruncă o privire înspăimântată lui Harry, care simţi cum i se prelinge zâmbetul de pe faţă, exact ca Sevamizeră.
— Ne vedem mai târziu, le spuse el încet lui Ron şi Hermione şi îşi croi drum către ieşirea din Marea Sală singur, făcând tot posibilul să ignore alte şoapte, alte priviri şi arătări cu degetul, în timp ce se strecură prin mulţimea din holul de intrare, după care urcă repede scara de marmură, o luă pe nişte scurtături ascunse şi se îndepărtă de cea mai mare parte a grupurilor.
Am fost un prost că nu m-am aşteptat la aşa ceva, îşi zise el supărat, în timp ce mergea pe holurile mult mai goale de la etaj. Sigur că toată lumea se holba la el; cu două luni în urmă, ieşise din labirintul Turnirului Trivrăjitor ţinând în braţe cadavrul unui coleg şi susţinând că îl văzuse pe Cap-de-Mort recăpătându-şi puterile. Semestrul trecut nu avusese timp să explice ce se întâmplase înainte să plece toţi acasă — chiar dacă se simţise în stare să spună întregii şcoli povestea detaliată a evenimentelor înfiorătoare care avuseseră loc în cimitir.
Harry ajunsese la capătul holului către camera de zi a Cercetaşilor şi se oprise în faţa portretului Doamnei Grase, înainte să-şi fi dat seama că nu ştia noua parolă.
— Ăă… zise el mohorât, uitându-se la Doamna Grasă care îşi netezi faldurile rochiei de satin roz şi îi întoarse privirea hotărâtă.
— Nu ştii parola, nu intri, spuse ea cu un aer superior.
— Harry, o ştiu eu! gâfâi cineva în spatele lui.
Se întoarse şi îl văzu pe Neville alergând spre el.
— Ghici ce e? De data asta chiar o să pot să o ţin minte, zise el şi-i vântură prin faţă micuţul cactus pipernicit pe care i-l arătase în tren. Mimbulus mimbletonia!
— Corect, spuse Doamna Grasă, iar tabloul se deschise către ei ca o uşă, dezvăluind o gaură rotundă în peretele din spatele său, prin care intrară acum Harry şi Neville.
Camera de zi a Cercetaşilor era la fel de primitoare ca întotdeauna — o plăcută cameră circulară, plină de fotolii moi, ponosite, şi de mese vechi şi instabile. În şemineu sfârâia vesel un foc, şi câteva persoane îşi încălzeau mâinile, înainte să urce către dormitoarele lor; în partea cealaltă a camerei, Fred şi George Weasley prindeau ceva în piuneze la avizier. Harry le făcu cu mâna în semn de noapte bună şi se îndreptă direct spre uşa dormitoarelor băieţilor; în momentul acela nu îi prea ardea de vorbă. Neville îl urmă.
Dean Thomas şi Seamus Finnigan ajunseseră primii în cameră şi erau în mijlocul acţiunii de acoperire a pereţilor din jurul paturilor lor cu afişe şi poze. Vorbeau când Harry deschise uşa, dar, văzându-i, se opriră subit. Harry se întrebă dacă vorbeau într-adevăr despre el şi apoi dacă nu cumva începuse să fie paranoic.
— Bună, zise el, ducându-se la cufărul său şi deschizându-i.
— Salut, Harry, spuse Dean, care îşi punea o pijama în culorile echipei West Ham. Cum a fost în vacanţă?