… şi ne ducem la Londra miercurea viitoare să-mi cumpăr cărţile noi. Ce-ar fi să ne întâlnim pe Aleea Diagon?
Spuneţi-mi şi mie ce se întâmplă,cât de repede puteţi,
— Perfect, putem merge să vă luăm lucrurile atunci, zise doamna Weasley, începând să strângă masa. Ce aveţi de gând astăzi?
Harry, Ron, Fred şi George propuseră să meargă în vârful dealului, la o căsuţă pe care o avea familia Weasley. Era înconjurată de pomi şi nu se vedea satul de la poale. Asta însemna că puteau să facă antrenament la Vâjthaţ acolo, doar să nu zboare prea sus. Nu puteau să folosească mingi adevărate de Vâjthaţ, fiindcă ar fi fost cam greu de explicat ce-i cu ele, dacă ar fi scăpat vreuna şi ar fi zburat pe deasupra satului, în schimb, îşi aruncau mere unul altuia. Zburau pe rând pe mătura Nimbus 2000 a lui Harry, vechea mătura a lui Ron, Steaua Căzătoare, fiind depăşită până şi de fluturi.
Cinci minute mai târziu urcau dealul, cu măturile pe umeri. Îl întrebaseră şi pe Percy dacă nu vroia să vină cu ei, dar acesta spusese că era ocupat. Harry îl văzuse doar la ora mesei până atunci, în restul timpului se închidea în camera lui.
— Tare aş vrea să ştiu ce pune la cale, zise Fred, încruntându-se. Nu este în apele lui. Rezultatele de la examenele lui au venit cu o zi înaintea ta. Douăsprezece N.O.V. şi n-a fost Prea încântat!
— Nivele Obişnuite de Vrăjitorie, îi explică George lui Harry, văzându-l cât era de nedumerit. Bill a luat tot douăsprezece. Dacă nu suntem atenţi, vom mai avea un alt şef de promoţie în familie. Nu cred că aş mai putea suporta ruşinea asta.
Bill era cel mai mare frate Weasley. El şi cu cel de-al doilea frate, Charlie, terminaseră deja Hogwarts. Harry nu-i cunoscuse pe nici unul dintre ei, dar ştia că Charlie era în România, să studieze vampirii, iar Bill era în Egipt, reprezentant al Băncii Gringotts, banca vrăjitorilor.
— Nu ştiu de unde o să aibă mama şi tata bani pentru lucrurile de şcoală anul ăsta, zise George după un timp. Cinci seturi de “cărţi de Lockhart! Şi Ginny are nevoie de pelerină şi baghetă şi restul…
Harry nu zise nimic. Se simţea destul de prost. Pusă la păstrare într-un seif sub pământ, la Gringotts, în Londra, se afla o mică avere pe care i-o lăsaseră părinţii lui. Bineînţeles, numai în lumea vrăjitoriei avea bani, nu puteai să foloseşti galeoni, stecli sau cnuţi în magazinele Încuiaţilor. Nu le spusese nimic unchilor lui de contul său din bancă, nu era convins că oroarea lor faţă de magie includea şi un morman de monede de aur…
Miercurea următoare, doamna Weasley îi trezi pe toţi, dis-de-dimineaţă. După şase sandviciuri cu costiţă afumată, de persoană, se îmbrăcară de plecare şi doamna Weasley luă un ghiveci de flori de pe şemineu şi i-l arătă domnului Weasley.
— Arthur, s-au terminat, oftă ea. O să mai cumpărăm astăzi… Ei bine, musafirii întâi! După tine, Harry, scumpule!
Şi îi oferi ghiveciul.
— Ce-Ce trebuie să fac? se sperie el.
— N-a mai călătorit niciodată cu Polen Zvrr, sări Ron. Iartă-mă Harry, am uitat!
— Niciodată? întrebă domnul Weasley. Dar cum ai ajus anul trecut pe Aleea Diagon să-ţi cumperi rechizite?
— Cu metroul…
— Chiar? zise domnul Weasley încântat. Cu trenuri? Cum se numesc, de fapt…
— Nu acum, Arthur, spuse doamna Weasley. Polenul Zvrr este mult mai rapid, dragule, dar, Dumnezeule, dacă nu l-ai mai folosit până acum…
— O să fie totul bine, mamă, zise Fred. Harry, uită-te la noi, mai întâi.
Luă puţin polen de pe florile din ghiveci, se duse în faţa şemineului şi îl aruncă în flăcări.
Cu un vuiet, focul deveni verde-smarald şi se făcu mai mare ca Fred, care păşi în mijlocul văpăii şi strigă: „Aleea Diagon!” Şi dus a fost!
— Trebuie să vorbeşti foarte clar, dragule, îi zise doamna Weasley lui Harry, în timp ce George îşi băgase mâna în ghiveci. Şi ai grijă să ieşi prin grătarul care trebuie…
— Prin ce? zise Harry, neliniştit, în timp ce focul se înteţi din nou şi îl absorbi şi pe George.
— Păi, vezi tu, sunt foarte multe locuri prin care poţi să ieşi, dar dacă ai vorbit clar…
— Va fi bine, Molly, nu-ţi mai face atâtea probleme, zise domnul Weasley, luând şi el nişte Polen Zvrr.
— Dar, dragă, dacă se pierde, cum i-am explica unchiului şi mătuşii lui?
— Nu s-ar supăra, nici o grijă, o asigură Harry. Dudley ar crede că este o glumă bună că m-am pierdut într-un şemineu, nu vă faceţi griji din pricina asta.
— Ei… bine… du-te după Arthur, zise doamna Weasley. Când intri în foc, spune unde vrei să mergi…
— Şi ţine-ţi coatele lipite, îl sfătui Ron.
— Şi ochii închişi, zise doamna Weasley. Funinginea…
— Nu te foi prea mult, să nu nimereşti în alt şemineu…
— Să nu intri în panică şi să ieşi prea devreme, aşteaptă până îi vezi pe Fred şi pe George!
Străduindu-se să memoreze toate sfaturile, Harry luă un vârf de Polen Zvrr şi se duse în faţa şemineului. Trase aer în piept, aruncă polenul în flăcări şi păşi în foc. Focul era ca un vânt călduţ. Deschise gura şi înghiţi imediat nişte cenuşă fierbinte.
— Aleea Di-Diagon, tuşi el.
Se simţi de parcă s-ar fi scurs prin găurile unei prize. Părea să se rotească foarte repede… Scrâşnetul din urechile sale era asurzitor… Încercă să ţină ochii deschişi, dar vâltoarea flăcărilor verzi îl ameţea… Se lovi cu cotul de ceva tare. Îşi strânse repede braţele pe lângă corp… Încă se învârtea şi iar se învârtea… Acum se simţea de parcă l-ar fi pălmuit nişte mâini reci… Privind cu ochii întredeschişi, văzu prin ochelari un şir de şeminee, neclar, şi frânturi ale camerelor de dincolo de ele… Sandviciurile cu costiţă afumată i se zbăteau în stomac… Închise iar ochii, rugându-se să se termine totul mai repede, dar în acel moment căzu pe burtă pe piatra rece, auzind cum i se fac ţăndări ochelarii.
Ameţit şi lovit, plin de funingine, se ridică buimac, cu ochelarii sparţi la ochi. Era absolut singur, dar unde era habar n-avea! Tot ce ştia era că se afla într-un şemineu de piatră, în ceea ce părea să fie magazinul unui vrăjitor, dar nimic de acolo nu părea să fie pe lista de la Hogwarts.
O cutie de sticlă din apropiere conţinea o mână uscată pe o pernă, un pachet de cărţi, pătat cu sânge, şi un ochi de sticlă. Nişte măşti diavoleşti atârnau pe pereţi, câteva oase omeneşti zăceau pe casa de bani, iar de tavan atârnau nişte instrumente ruginite. Şi mai grav, strada întunecată şi îngustă pe care o vedea Harry pe geamul magazinului prăfuit, nu era în nici un caz Aleea Diagon!
Cu cât ieşea mai repede de acolo, cu atât mai bine. Cu nasul sângerând unde se lovise de vatră, Harry se îndreptă încetişor şi cu precauţie spre uşă, dar înainte să apuce să parcurgă jumătatea distanţei, doi oameni apărură de partea cealaltă a vitrinei, iar unul dintre ei era chiar ultima persoană pe care ar fi vrut Harry să o întâlnească, aşa cum era, rătăcit, plin de funingine şi cu ochelarii sparţi: Draco Reacredinţă!
Harry privi repede în jur şi zări un dulap mare şi negru în stânga sa. Se aruncă înăuntru şi închise uşile, lăsând o crăpătură mică pentru a vedea ce se întâmplă. Câteva secunde mai târziu, sună clopoţelul şi cei doi intrară în magazin.