Harry se simţi de parcă l-ar fi lovit în stomac una dintre ramurile salciei înfuriate. Dacă ar fi aflat cineva că domnul Weasley vrăjise maşina… nu se gândise la asta…
— Am observat, în timpul preumblării mele prin parc, că nepreţuita Salcie Bătăuşă a fost vătămată considerabil…, continuă Plesneală.
— Ba ea ne-a vătămat pe noi!…
— Linişte! se răsti iar Plesneală. Din păcate, nu sunteţi în casa mea şi decizia de a vă exmatricula nu-mi revine mie. Mă duc să-i aduc pe cei care au acest privilegiu minunat. Aşteptaţi aici!
Harry şi Ron se uitau unul la celălalt, pieriţi. Lui Harry nu-i mai era foame deloc. Acum îi era doar foarte rău. Încercă să-şi abată privirile de la acel ceva verde şi scârbos de pe raftul din spatele biroului lui Plesneală. Dacă Plesneală se dusese să o cheme pe profesoara McGonagall, stăpâna casei Cercetaşilor, nu aveau de ce să se bucure. O fi fost ea mai dreaptă ca Plesneală, dar era totuşi extrem de severă.
Trei minute mai târziu, Plesneală se întoarse şi cea care venise cu el era, bineînţeles, profesoara McGonagall. Harry o mai văzuse supărată şi cu alte ocazii, dar ori uitase ce buze subţiri putea să facă, ori nu o mai văzuse niciodată atât de supărată. Îşi ridică bagheta chiar din clipa în care intră pe uşă. Harry şi Ron tresăriră amândoi, dar ea doar o îndreptă spre căminul gol, de unde începură să se ridice, dintr-o dată flăcări.
— Staţi jos, spuse ea şi amândoi se prăbuşiră în scaunele de lângă foc.
— Să aud! tună ea, ochelarii strălucindu-i ameninţător.
Ron începu să-i povestească, începând cu bariera din gară care nu îi lăsase să treacă.
— …aşa că nu am avut de ales, doamnă profesoară, nu ne puteam urca în tren.
— De ce nu ne-aţi trimis o scrisoare via-bufniţă? Ai o bufniţă, dacă nu mă înşel, nu? îi spuse rece profesoara McGonagall lui Harry.
Harry oftă. Acum că menţionase lucrul acela, era evident că aşa ar fi trebuit să facă.
— Nu… nu m-am gândit…
— Da, asta e clar! făcu profesoara McGonagall, ironic.
Cineva bătu la uşa biroului şi Plesneală, care acum arăta mai fericit ca niciodată, se duse să deschidă. Era directorul, profesorul Dumbledore.
Lui Harry îi amorţi tot corpul. Dumbledore era deosebit de grav. Îl privi pe deasupra ochelarilor, de pe nasul său strâmb, şi Harry îşi dori mai degrabă ca el şi Ron să fi fost pocniţi în continuare de Salcia Bătăuşă.
Urmă o tăcere adâncă. Apoi Dumbledore zise cu blândeţe:
— Vă rog să-mi explicaţi de ce aţi făcut asta…
Ar fi fost mai bine dacă ar fi ţipat. Harry era distrus de dezamăgirea din vocea lui. Din acest motiv, nu fu în stare să-l privească pe Dumbledore în ochi, ci vorbi cu ochii la genunchii lui. Îi spuse lui Dumbledore totul de-a fir-a-păr, în afară de faptul că maşina vrăjită era a domnului Weasley, făcând să pară că el şi Ron au găsit din întâmplare maşina zburătoare, parcată chiar în faţa gării. Ştia că Dumbledore va citi imediat printre rânduri, dar Dumbledore nu întrebă nimic de maşină. Se mulţumi doar să îi privească prin ochelari, cînd Harry termină de povestit.
— Mergem să ne luăm lucrurile, zise Ron, pe un ton mai mult decât descurajat.
— Despre ce vorbeşti, Weasley? lătră profesoara McGonagall.
— Păi, ne exmatriculaţi, nu? zise Ron.
Harry se uită repede la Dumbledore.
— Nu astăzi, domnule Weasley, spuse Dumbledore, dar trebuie să vă fac pe amândoi să înţelegeţi seriozitatea faptelor voastre. Le voi scrie familiilor voastre în această seară. Însă trebuie să vă previn că dacă mai faceţi aşa ceva, nu voi avea de ales şi vă voi exmatricula.
Plesneală avea o expresie de parcă s-ar fi amânat Crăciunul. Îşi drese vocea şi spuse:
— Domnule profesor Dumbledore, aceşti băieţi au încălcat Decretul Restricţiei impuse vrăjitorilor minori, au vătămat un copac foarte bătrân şi valoros… cu siguranţă, asemenea fapte…
— Las pedepsirea lor la latitudinea profesoarei McGonagall, Severus, zise Dumbledore, cu calm. Sunt în casa ei, în consecinţă, responsabilitatea îi revine ei.
Se întoarse către profesoara McGonagall şi îi spuse:
— Trebuie să mă întorc la banchet, Minerva, trebuie să fac câteva anunţuri. Vino, Severus, avem o tartă cu un aspect delicios, trebuie s-o gustăm neapărat!
Plesneală aruncă o privire plină de venin către Harry şi Ron, fiind nevoit să accepte să fie luat pe sus din propriul său birou, lăsându-i singuri cu profesoara McGonagall, care încă îi mai privea ca un vultur mânios.
— Ar fi bine să te duci în aripa spitalului, Weasley, sângerezi!
— Nu mult, spuse Ron, ştergând repede cu mâneca tăietura de deasupra ochiului. Doamnă profesoară, am vrut să văd repartizarea surorii mele…
— Ceremonia Sortării s-a terminat, zise profesoara McGonagall. Şi sora ta este la Cercetaşi.
— Ce bine! exclamă Ron.
— Şi apropo de Cercetaşi, începu profesoara McGonagall, tăios, dar Harry o întrerupse imediat.
— Doamnă profesoară, când am luat maşina, semestrul nu începuse încă, aşa că… Cercetaşii nu ar trebui sancţionaţi, nu? zise el, privind-o rugător.
Profesoara McGonagall îi aruncă o privire pătrunzătoare, dar Harry era sigur că aproape zâmbise. Buzele îi erau mai puţin subţiri, oricum!…
— Nu voi sancţiona casa Cercetaşilor, spuse ea şi lui Harry i se luă o piatră de pe inimă, dar amândoi veţi fi pedepsiţi.
Era mult mai bine decât se aşteptaseră. Cât despre scrisoarea lui Dumbledore către familia Dursley, asta nu însemna nimic. Harry ştia foarte bine că alor lui doar le-ar fi părut rău că nu îl strivise Salcia Bătăuşă.
Profesoara McGonagall ridică iar bagheta şi o aţinti spre biroul lui Plesneală. O farfurie mare cu sandviciuri, două cupe de argint şi o carafă cu suc rece de dovleac apăru ca prin farmec.
— Veţi mânca aici şi apoi vă veţi duce direct în camera voastră, spuse ea. Eu trebuie să mă întorc la serbare.
Când se închise uşa, Ron fluieră uşurat.
— Am crezut că atât ne-a fost, zise el, înşfăcând un sandvici.
— Şi eu, spuse Harry, luând şi el unul.
— Ce noroc pe noi, totuşi, de necrezut! spuse Ron cu gura plină de pui şi şuncă. Dar şi ghinion! Cred că Fred şi George au zburat cu maşina de vreo cinci sau şase ori şi nu i-a văzut nici un Încuiat.
Înghiţi cu poftă şi mai luă o îmbucătură enormă.
— De ce nu am putut să trecem de barieră?
Harry dădu din umeri.
— De acum înainte va trebui să fim foarte atenţi, spuse el, luând o înghiţitură bună de suc de dovleac. Mi-ar fi plăcut să fi putut merge şi noi la banchet…
— S-a temut să nu ne grozăvim, să creadă ceilalţi că este frumos şi bine să vii la şcoală cu o maşină zburătoare.
După ce au mâncat câte sandviciuri au putut (farfuria se tot umplea singură) se ridicară şi ieşiră din birou, urmând drumul bine cunoscut spre Turnul Cercetaşilor. Castelul era tăcut, se părea că petrecerea se terminase. Trecură pe lângă portrete care bombăneau şi armuri scârţâitoare şi urcară scările înguste de piatră până ajunseră în sfârşit la locul unde era intrarea secretă în Turnul Cercetaşilor, în spatele acelui tablou în ulei al unei femei foarte grase, într-o rochie roz, de mătase.
— Parola? zise ea, când se apropiară.
— Păi…, făcu Harry.
Nu ştiau parola din anul acela, având în vedere că nu făcuseră cunoştinţă cu Perfectul Cercetaşilor, dar ajutorul sosi aproape imediat. Auziră paşi în spatele lor, se întoarseră şi o văzură pe Hermione, fugind spre ei.