— Ah, dar nici nu ar mai fi trebuit să întreb!… Ne întâlnim iar, Harry!
Imobilizat de Lockhart şi umilit până în măduva oaselor, Harry îl văzu pe Draco rânjind şi pierzându-se în mulţime.
— Haide atunci, domnule Creevey, zise Lockhart, privind radios spre Colin. Fă-ne la amândoi o poză bună şi o semnăm!
Năucit, Colin îşi luă aparatul de fotografiat şi făcu poza, când tocmai suna clopoţelul, care anunţa începutul orelor de după-amiază.
— Hai, ce mai staţi, împrăştiaţi-vă, voi, de colo! strigă Lockhart spre ceilalţi şi porni înapoi spre castel, ţinându-l tot mai strâns pe Harry, care îşi dorea să fi ştiut o vrajă bună prin care să se facă nevăzut!
— Un sfat, Harry, zise Lockhart, părinteşte, în timp ce intrau în clădire pe o uşă lăturalnică. Te-am acoperit acum, cu tânărul Creevey… Dacă m-a fotografiat şi pe mine, colegii tăi nu mai pot crede că încercai să te grozăveşti…
Surd la explicaţiile lui Harry, Lockhart îl târî pe un hol plin de elevi, cu ochii cât cepele, şi apoi sus, pe o scară.
— … dar dă-mi voie să-ţi spun că împărţitul pozelor cu autograf în acest stadiu al carierei tale nu este indicat… o să pari puţin înfumurat, Harry, ca să fiu sincer. Va veni la un moment dat o vreme când, ca şi mine, vei fi nevoit să ai un teanc de poze la îndemână oriunde mergi, dar… mai ai până atunci! chicoti Lockhart.
Ajunseră la clasa lui Lockhart şi acesta îi dădu drumul lui Harry, în sfârşit. Harry îşi aranjă hainele şi se îndreptă spre fundul clasei, unde îşi stivui în faţa ochilor cele şapte cărţi ale lui Lockhart, pentru a evita să vadă originalul.
Restul clasei intră, îmbulzindu-se şi hârjonindu-se, iar Ron şi Hermione se aşezară de o parte şi de alta a lui Harry.
— Aş putea să prăjesc ouă pe faţa ta, zise Ron. Spre binele tău, sper să nu se întâlnească Creevey cu Ginny şi să formeze un club de fani Harry Potter!
— Taci şi tu, sări Harry.
Ultimul lucru pe care l-ar fi dorit era să audă Lockhart cuvintele „club de fani Harry Potter”.
Când se aşeză toată clasa, Lockhart tuşi şi se lăsă tăcerea. Întinse mâna, luă exemplarul lui Neville Poponeaţă, „Călătorii cu spiriduşii,” şi îl ridică pentru ca toată lumea să-i vadă portretul şmecher, de pe copertă, de unde făcea cu ochiul.
— Asta sunt eu, spuse el, arătând spre poză şi făcu cu ochiul ca în poză, Gilderoy Lockhart, Ordinul lui Merlin, clasa a III-a, Membru de Onoare al Ligii Apărării Împotriva Magiei Negre şi câştigător de cinci ori la rând al premiului pentru Cel Mai Fermecător Zâmbet, oferit de săptămânalul „Vrăjitoarea”! Dar nu prea vorbesc despre asta, doar n-am scăpat de strigoi numai zâmbindu-le, nu?
Se aştepta ca toată clasa să izbucnească în râs, dar nu obţinu decât câteva zâmbete anemice.
— Văd că v-aţi cumpărat toţi setul complet al cărţilor mele… Bravo! M-am gândit să începem astăzi cu un mic test. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji… vreau doar să verific cât de bine le-aţi citit, cât aţi asimilat…
După ce împărţi lucrările se întoarse în faţa clasei şi spuse:
— Aveţi treizeci de minute, începeţi! Acum!
Harry privi lucrarea şi citi:
1. Care este culoarea favorită a lui Gilderoy Lockhart?
2. Care este dorinţa secretă a lui Gilderoy Lockhart?
3. Care, din punctul vostru de vedere,este cea mai mare realizare de până acum a lui Gilderoy Lockhart?
Şi aşa se întindeau întrebările de-a lungul a trei foi, până la:
54. Când este ziua lui Gilderoy Lockhart şi care ar fi cadoul ideal pentru el?
O jumătate de oră mai târziu, Lockhart strânse testele şi le răsfoi în faţa clasei.
— Tţţ!… Măi să fie! Doar câţiva dintre voi şi-au amintit de culoarea mea favorită, lila… Spun asta în „Un an cu Yeti”. Iar unii dintre voi trebuie să citească cu mai multă atenţie „La braţ cu un vârcolac”, unde spun clar, în capitolul al doisprezecelea, că de ziua mea cadoul ideal ar fi înţelegere şi armonie între popoare, magicieni şi non-magicieni… Însă nu aş refuza nici o sticlă de „Ogden's Old Firewhisky”!
Şi le mai făcu o dată cu ochiul. Ron îl privea acum pe Lockhart cu o expresie de neîncredere întipărită pe faţă. Seamus Finnigan şi Dean Thomas, care stăteau în primele rânduri, abia se stăpâneau să nu izbucnească în râs. Hermione însă n-avea ochi decât pentru el şi îl asculta cu o atenţie de neclintit. Tresări când îşi auzi numele.
— … dar domnişoara Hermione Granger ştia că dorinţa mea secretă este să scap lumea de rele şi să-mi comercializez propria linie de loţiuni de păr… Bravo, fetiţo! De fapt…, se opri el şi întoarse foaia pe partea cealaltă, n-ai nici o greşeală! Cine este domnişoara Hermione Granger?
Hermione ridică o mână tremurândă.
— Excelent! exclamă Lockhart, chiar formidabil! Zece puncte pentru Cercetaşi! Şi acum, la treabă!
Se aplecă şi ridică o cuşcă mare, acoperită, pe care o aşeză pe catedră.
— Acum, mare atenţie! Datoria mea este să vă pregătesc împotriva celor mai îngrozitoare creaturi cunoscute în lumea vrăjitorilor! S-ar putea să vă confruntaţi cu cele mai groaznice coşmaruri în această cameră. Să ştiţi însă că nu puteţi păţi nimic, atâta timp cât sunt cu voi. Nu vă cer decât să vă păstraţi calmul.
Contrar dorinţei lui, Harry se aplecă peste mormanul de cărţi pentru a vedea mai bine cuşca. Lockhart puse o mână pe învelitoare. Dean şi Seamus nu mai râdeau acum. Neville murea de frică, în locul său din primul rând.
— Trebuie să vă rog să nu ţipaţi, zise Lockhart pe un ton jos. S-ar putea să le provoace.
Toată clasa era cu sufletul la gură… Lockhart dădu la o parte învelitoarea.
— Da, zise el dramatic. Zâne de Cornish, recent capturate!
Seamus Finnigan nu putu să se mai abţină. Pufni în râs, un hohot pe care nici măcar Lockhart nu îl putea confunda cu un strigăt de spaimă.
— Da? zâmbi el la Seamus.
— Păi, nu sunt… nu sunt foarte… periculoase, nu? se înecă Seamus de râs.
— Nu fi atât de sigur! zise Lockhart, fluturând un deget spre Seamus. Sunt înşelătoare, pot fi adevărate belele diavoleşti!
Zânele erau de un albastru-fosforescent şi de vreo douăzeci de centimetri înălţime, cu feţe ascuţite şi nişte voci atât de stridente, încât parcă ascultai nişte piţigoi certându-se. În secunda în care colivia fusese descoperită, începuseră să protesteze şi să se zbată în cuşcă, zăngănind barele şi strâmbându-se în toate felurile la cei din primele rânduri.
— Bine, spuse Lockhart, tare. Să vedem ce ziceţi de ele!
Şi deschise cuşca. Era iadul pe pământ. Zânele ţâşniră în toate direcţiile, ca nişte rachete. Două din ele îl apucară pe Neville de urechi şi îl ridicară în aer. Câteva trecură, pur şi simplu, prin fereastră, împrăştiind bucăţele de sticlă pe tot rândul din spate. Celelalte se puseră pe distrugeri, mai eficiente ca rinocerii turbaţi. Luară călimările şi împroşcară cerneală prin toată clasa, făcură ferfeniţă cărţile şi hârtiile, smulseră afişele de pe pereţi, întoarseră coşurile de gunoi cu fundul în sus, înşfăcară ghiozdanele şi cărţile şi le aruncară prin fereastra spartă. În câteva minute, jumătate din clasă era sub bănci şi Neville atârna de candelabru.