— Haideţi, împresuraţi-le, prindeţi-le, sunt doar nişte zâne…, strigă Lockhart, ironic.
Îşi suflecă mânecile, îşi învârti bagheta şi urlă din toate puterile:
— Peskipiski Pesternomi!
Cuvintele magice nu avură absolut nici un efect, una dintre zâne luându-i bagheta lui Lockhart şi aruncând-o şi pe ea pe fereastră. Lockhart înghiţi în sec şi aproape se ascunse sub catedră, reuşind să evite în ultima clipă să fie strivit de Neville care căzu peste catedră, când candelabrul de care se ţinea cedă.
La scurt timp, sună clopoţelul şi toţi se buluciră spre ieşire. În liniştea relativă care urmă, Lockhart se ridică, îi zări pe Harry, Ron şi Hermione, care ajunseseră aproape de uşă, şi le spuse:
— Ei bine, vă rog să le băgaţi voi în cuşcă pe cele care au mai rămas!
După care se strecură pe lângă ei şi închise repede uşa în urma lui.
— Nu pot să cred! exclamă Ron, în timp ce una dintre zâne îl muşcă sălbatic de ureche.
— Urmăreşte să ne facă să câştigăm experienţă pe teren, spuse Hermione, imobilizând două zâne dintr-un foc, cu o bine executată Vrajă de Imobilizare, îndesându-le la loc în cuşcă.
— Pe care teren? zise Harry, încercând să pună mâna pe o zână, care îi scăpa printre degete şi scotea limba de-un cot la el. Hermione, ăsta habar n-are despre ce vorbeşte!
— Prostii, spuse Hermione. Nu i-ai citit cărţile… toate lucrurile extraordinare pe care le-a făcut…
— Pe care zice că le-a făcut, bombăni Ron.
Capitolul VII
ŞOAPTE ŞI „SÂNGE-MÂL”
În următoarele zile, Harry petrecu cea mai mare parte a timpului, ascunzându-se ori de câte ori îl vedea pe Gilderoy Lockhart pe coridoare. Şi mai greu de evitat era Colin Creevey, care parcă învăţase pe de rost orarul lui Harry. Nimic nu părea să-l mulţumească pe Colin mai mult decât aventura de a spune „Ce mai faci Harry?” de vreo şase-şapte ori pe zi şi să-l audă pe Harry spunând „Bună, Colin!”, oricât de exasperat părea a fi Harry când spunea acest lucru.
Hedwig era încă supărată pe Harry pentru îngrozitoarea călătorie cu maşina, şi bagheta lui Ron era tot stricată. În timpul orei de „Farmece”, ţâşnea din mâna lui Ron, lovindu-l pe micuţul şi bătrânul profesor Flitwick în frunte, exact între ochi, făcând să-i apară un cucui mare şi verde, zvâcnitor, în locul respectiv. Una peste alta, Harry era foarte fericit că venea sfârşitul de săptămână. El, Ron şi Hermione vroiau să se ducă să-l vadă pe Hagrid sâmbătă, de dimineaţă. Dar Harry fu trezit cu câteva ore bune mai devreme decât şi-ar fi dorit, de Oliver Baston, căpitanul echipei de Vâjthaţ a Cercetaşilor.
— Ce se întâmplă? făcu Harry, morocănos.
— Antrenament de Vâjthaţ! spuse Baston. Haide!
Harry privi pe fereastră. Era un strat subţire de ceaţă peste cerul roz-auriu. Se trezise de-a binelea acum, întrebându-se cum de putuse dormi cu toată zarva pe care o făceau păsările.
— Oliver, mormăi Harry, abia se crapă de ziuă…
— Exact, zise Baston.
Era un brunet înalt şi voinic din anul VI, cu ochii scânteietori, cu un entuziasm nebun.
— Asta face parte din noul nostru program de antrenamente. Haide, ia-ţi mătura şi să mergem, zise Baston, binevoitor. Nici una dintre celelalte echipe de Vâjthaţ n-a început antrenamentele încă, vom fi primii anul acesta…
Căscând şi tremurând puţin, Harry se dădu jos din pat şi încercă să-şi găsească echipamentul de Vâjthaţ.
— Aşa te vreau, zise Baston. Ne întâlnim pe teren în cincisprezece minute!
După ce îşi găsi echipamentul şi îşi puse mantia ca să se încălzească, Harry îi scrise un bilet lui Ron, explicându-i unde trebuise să se ducă, şi coborî pe scara în spirală spre camera mare de zi, cu mătura lui, Nimbus 2000, pe umăr. Tocmai ajunsese la gaura din portret, când auzi un zăngănit în spatele său şi Colin Creevey sosi alergând pe scara circulară, cu aparatul de fotografiat la gât şi cu ceva în mână.
— Am auzit pe cineva pronunţându-ţi numele pe scări, Harry! Uite ce am aici! L-am developat, am vrut să-ţi arăt…
Harry se uită năucit la poza pe care i-o vântura Colin pe sub nas.
Un Lockhart mişcător, alb-negru, scutura cu putere o mână pe care Harry şi-o recunoscu ca fiind a lui. Constată mulţumit că imaginea lui fotografică se opunea cu îndârjire şi refuza să apară în cadru. În timp ce Harry privea poza, Lockhart se dădu bătut şi se sprijini, gâfâind, de marginea albă a fotografiei.
— Mi-o semnezi? întrebă Colin, nerăbdător.
— Nu, zise Harry, scurt, aruncând o privire în jur pentru a se asigura că într-adevăr nu auzise nimeni. Iartă-mă, Colin, mă grăbesc… antrenament de Vâjthaţ!
Se caţără prin gaura portretului.
— Mamă, Doamne! Aşteaptă-mă şi pe mine! Nu am mai fost niciodată la un joc de Vâjthaţ până acum!
Colin se strecură prin gaură după el.
— O să fie foarte plictisitor, zise Harry, repede, dar Colin nici nu-l auzi, cu faţa luminată toată de emoţie.
— Ai fost cel mai tânăr jucător din ultimii o sută de ani, nu-i aşa Harry? Nu-i aşa? zise Colin, ţopăind pe lângă el. Trebuie să fii extraordinar! Eu n-am zburat niciodată. E uşor? Aceea este mătura ta? Cea mai bună din toate care există?
Harry nu ştia cum să se descotorosească de el. Era ca şi când ar fi avut o umbră extrem de vorbăreaţă.
— Eu nu prea înţeleg jocul ăsta, zise Colin, pe nerăsuflate. Este adevărat că sunt patru mingi? Şi două dintre ele zboară în jur, încercând să dea jucătorii jos de pe mături?
— Da, spuse Harry grav, împăcat cu ideea că trebuia să-i explice regulile complicate. Se numesc baloane-ghiulea. Există doi prinzători în fiecare echipă, cu bâte pentru a expedia baloanele-ghiulea afară din terenul lor de joc. Fred şi George sunt prinzătorii Cercetaşilor.
— Şi pentru ce sunt celelalte mingi? întrebă Colin, împiedicându-se de câteva trepte, pentru că îl privea absorbit, cu gura căscată, pe Harry.
— Păi, balonul este mingea roşie, mai mărişoară… cea cu care se dau golurile. Trei înaintaşi din fiecare echipă aruncă mingea de la unul la celălalt şi încearcă să o treacă printre stâlpii de goluri, de la capătul terenului… trei stâlpi înalţi, cu coşuri la vârf.
— Şi a patra minge?…
— Este hoţoaica aurie, zise Harry, foarte mică, foarte rapidă şi greu de prins. Dar asta au de făcut căutătorii, pentru că un joc de Vâjthaţ nu se termină până nu este prinsă hoţoaica. Şi când unul dintre cei doi căutători ai echipelor prinde hoţoaica, atunci câştiga pentru echipa din care face parte o sută cincizeci de puncte.
— Tu eşti căutătorul Cercetaşilor, nu-i aşa? zise Colin cu veneraţie.
— Da, spuse Harry, părăsind castelul şi luând-o prin iarba stropită de rouă. Şi mai este şi portarul. El păzeşte stâlpii de gol. Cam asta este…
Dar Colin continuă să-l întrebe pe Harry o groază de alte chestii tot drumul spre terenul de Vâjthaţ. Harry reuşi să scape de el doar la vestiar. Colin strigă după el, pe o voce piţigăiată:
— Mă duc să ocup un loc bun, Harry!
Şi se grăbi spre tribune.
Restul echipei Cercetaşilor era deja în vestiar. Baston era singurul care părea cu adevărat treaz. Fred şi George Weasley stăteau, cu ochii lipiţi şi părul ciufulit, lângă Alicia Spinnet din anul IV, care părea că aţipise, sprijinită de peretele din spatele său. Vizavi, colegele ei, înaintaşele Katie Bell şi Angelina Johnson, căscau, una lângă alta.