— Cum îndrăzneşti, nesuferitule?
Ron îşi afundă mâna în mantie şi îşi scoase bagheta, strigând:
— Vei plăti pentru asta, Draco!
Şi o îndreptă, furios, pe sub braţul lui Flint, spre faţa lui Reacredinţă.
Răsună o bufnitură puternică pe stadion şi din capătul opus al baghetei lui Ron ţâşni un jet de lumină verde, lovindu-l în stomac chiar pe el şi aruncându-l pe spate, în iarbă.
— Ron! Ron! Ai păţit ceva? se sperie Hermione.
Ron deschise gura să vorbească, dar nu scoase nici un cuvânt. În schimb scoase un râgâit puternic şi din gură îi ţâşniră în poală câţiva melci scârboşi, fără căsuţă.
Echipa Viperinilor se ţinea cu mâinile de burtă de atâta râs. Flint era pe jos, sprijinindu-se de noua sa mătură. Draco era în patru labe, bătând pământul cu pumnii. Cercetaşii erau strânşi în jurul lui Ron, care continua să râgâie melci mari şi lucioşi. Toţi se fereau să-l atingă.
— Ar trebui să-l ducem la Hagrid, este cel mai aproape, îi spuse Harry lui Hermione, care dădu din cap cu hotărâre, şi amândoi îl susţinură de subsuori.
— Ce s-a întâmplat, Harry? Ce s-a întâmplat? E bolnav? Dar îl puteţi vindeca, nu?
Colin coborâse de la locul său şi acum ţopăia în jurul lor, părăsind terenul împreună cu ei. Ron oftă din toţi rărunchii şi o altă porţie de melci se adună la picioarele lui.
— Ooooh, exclamă Colin, fascinat, ridicându-şi aparatul de fotografiat. Poţi să-l ţii nemişcat, Harry?
— Dă-te la o parte, Colin! strigă Harry, supărat.
El şi Hermione îl scoaseră pe Ron de pe stadion, ducându-l spre marginea pădurii.
— Încă puţin, Ron, zise Hermione, văzând cabana lui Hagrid. O să te faci bine în câteva minute… încă puţin…
Erau la vreo zece metri depărtare de casa lui Hagrid, când se deschise uşa, dar nu ieşi Hagrid, ci Gilderoy Lockhart, îmbrăcat în acea zi cu nişte veşminte de un mov-pal.
— Repede, să ne ascundem aici, şopti Harry, trăgându-l pe Ron în spatele unui tufiş din apropiere. Hermione îi urmă, cam împotriva voinţei ei.
— E o nimica toată, dacă ştii ce trebuie să faci! îi spunea Lockhart, în gura mare, lui Hagrid. Dacă ai nevoie de ajutor, ştii unde mă găseşti! O să-ţi dau un exemplar din cartea mea, mă mir că nu ai unul deja. O să-ţi semnez unul diseară şi ţi-l trimit. Ei bine, la revedere!
Şi Lockhart se îndreptă spre castel.
Harry aşteptă până nu îl mai văzu pe Lockhart, apoi îl trase pe Ron din boschet până la uşa lui Hagrid. Ciocăniră în uşă, grăbiţi.
Hagrid apăru imediat, foarte morocănos, dar i se lumină faţa când văzu cine era la uşa lui.
— Chiar mă întrebam când o să veniţi să mă vedeţi… Intraţi, intraţi… Am crezut că s-a întors profesoru' Lockhart…
Harry şi Hermione îl târâră pe Ron peste prag, în cabana cu o singură cameră, în care era un pat enorm, într-un colţ, şi un foc trosnea vesel, în celălalt. Hagrid nu părea afectat de problema lui Ron, pe care i-o explică rapid Harry, în timp ce îl aşeza pe Ron într-un scaun.
— Mai bine afară decât înăuntru, spuse el voios, punând un lighean mare în faţa lui Ron. Scoate-i pe toţi, Ron!
— Nu cred că putem face altceva decât să aşteptăm să se oprească, zise Hermione nerăbdătoare, privindu-l pe Ron aplecându-se deasupra ligheanului. Este un blestem foarte greu de îndepărtat, oricum, darămite cu o baghetă ruptă…
Hagrid se învârtea în jurul lor, făcându-le ceai, iar Colţ, câinele lui Hagrid, îi lingea mâna lui Harry.
— Ce-a vrut Lockhart de la tine, Hagrid? îl întrebă Harry, scărpinându-i urechile lui Colţ.
— Mi-a dat sfaturi cum să scot nişte alge dintr-o fântână, mormăi Hagrid, dând la o parte de pe masă un cocoş jumulit pe jumătate şi punând ceainicul în locul lui. De parcă eu nu ştiu! Şi-mi tot povestea ceva despre nu ştiu ce strigoi a gonit el… Dacă-i adevărat fie şi numai un cuvânt, eu mănânc ibricul ăsta!
Era foarte ciudat ca Hagrid să critice un profesor de la Hogwarts şi Harry se uită uimit la el. Hermione, pe de altă parte, spuse pe un ton mai înalt decât de obicei:
— Cred că eşti puţin nedrept, Hagrid, se pare că profesorul Dumbledore este convins că Lockhart este omul potrivit pentru…
— A fost singurul om pe care l-a găsit, zise Hagrid, oferindu-le o farfurie cu caramele, timp în care Ron tot scuipa melci în ligheanul lui. Şi subliniez: singurul! A devenit foarte greu să găseşti pe cineva care să vrea să predea „Apărarea contra Magiei Negre”. Vedeţi voi, lumea nu prea vrea să accepte asemenea post. Au început să creadă că-i piază rea. Nimeni nu a rezistat prea mult într-un astfel de post, în ultimul timp. Spuneţi-mi, zise Hagrid, întorcându-şi capul spre Ron, pe cine încerca Ron să blesteme?
— Reacredinţă i-a zis Hermionei… cumva… Trebuie să fi fost tare grav pentru că toată lumea a înnebunit.
— A fost grav, zise Ron răguşit, ridicându-şi capul deasupra mesei, palid şi transpirat. Reacredinţă a făcut-o „sânge-mâl”, Hagrid…
Ron îşi aplecă iar capul deasupra ligheanului, în timp ce apărea un val nou de melci proaspeţi. Hagrid era stupefiat.
— Nu se poate! făcu el către Hermione.
— Ba da, zise ea. Dar nu ştiu ce înseamnă, însă mi-am dat seama că a fost foarte grosolan…
— Este lucrul cel mai jignitor care i-ar fi putut trece prin minte, icni Ron, ridicându-se. „Sânge-mâl” este cea mai gravă insultă pentru o persoană care are părinţi Încuiaţi… ştii tu, părinţi obişnuiţi, nu magicieni… Sunt unii vrăjitori, ca Reacredinţă de pildă, care cred că sunt superiori pentru că au ceea ce numesc ei „sânge-pur”.
Scoase un mic râgâit şi în mâna lui întinsă căzu doar un singur melc. Îl aruncă în lighean şi continuă:
— Vreau să spun, că ceilalţi ştiu că nu este nici o diferenţă. Uită-te la Neville Poponeaţă, de exemplu: are sânge curat şi de-abia poate pune ceaunul de vrăji cum trebuie.
— Şi nu s-a inventat încă vraja, pe care Hermione a noastră să nu o poată face, zise Hagrid, mândru, făcând-o pe Hermione să capete o culoare magenta, sclipitoare.
— E groaznic să faci pe cineva aşa, zise Ron, ştergându-şi fruntea transpirată cu mâna tremurândă, … sânge… murdar, înţelegeţi. Sânge obişnuit. Este o nebunie. Majoritatea vrăjitorilor de astăzi au sângele juma' juma'… Oricum, dacă nu ne-am fi căsătorit cu Încuiaţi am fi dispărut până acum.
Se încovoie şi se ascunse iar sub masă.
— Păi, nu te învinuiesc c-ai încercat să-l blestemi, Ron, spuse Hagrid, tare, acoperind zgomotul făcut de melcii care se prăvăleau în lighean. Da' poate a fost mai bine că nu ţi-a mers bagheta. Presupun că Lucius Reacredinţă ar fi venit în doi timpi şi trei mişcări la şcoală, dacă i-ai fi blestemat fiul… Măcar aşa, nu ai probleme.
Harry ar fi vrut să evidenţieze faptul că probleme mai mari decât a scuipa melci pe gură nu erau uşor de găsit, dar nu putu, deoarece caramelele lui Hagrid îi încleştaseră fălcile.
— Harry, zise Hagrid dintr-o dată, de parcă i-ar fi trecut un gând fulgerător prin cap, am ceva de discutat cu tine. Am auzit că dai poze cu autograf. Eu cum de n-am primit una?
Furios, Harry îşi descleştă dinţii.
— Nu am împărţit poze cu autograf, spuse el, înfierbântat. Dacă Lockhart continuă să mai vorbească despre…
Dar atunci văzu că Hagrid râdea.
— Glumeam, zise el, bătându-l pe Harry pe spate, trimiţându-l cu ca-pul înainte, până atinse masa cu bărbia. Ştiam eu că tu nu poţi face aşa ceva. I-am spus lui Lockhart că n-ai nevoie de aşa ceva. Eşti mai celebru decât el făr' să vrei!