Harry era pe punctul de a le spune lui Ron şi Hermionei despre Filch şi cursul său RAPIDMAGIC, când salamandra ţâşni în sus, refugiindu-se în flăcările din şemineu, scoţând scântei şi pufnituri. Imaginea lui Percy care răcnea la George şi la Fred de răguşise şi spectacolul minunat al mandarinei de flăcări din gura salamandrei şterseră din mintea lui Harry şi pe Filch şi cursul RAPIDMAGIC.
Până în ziua de Halloween, Harry regretă promisiunea făcută în grabă lui Nick Aproape-Făr-de-Cap. Toată şcoala visa cu nerăbdare la serbarea de Halloween. Marea Sală fusese decorată ca de obicei cu lilieci vii, dovlecii lui Hagrid fuseseră scobiţi şi transformaţi în felinare enorme, în care puteau să încapă trei oameni, şi circulau zvonuri că Dumbledore chemase o trupă de schelete dansatoare, pentru animarea atmosferei.
— O promisiune este o promisiune, îi reaminti Hermione lui Harry, autoritar. Ai promis că te duci la petrecerea de ziua morţii lui Nick.
Aşa că la ora şapte, Harry, Ron şi Hermione trecură chiar pe lângă Marea Sală, care gemea de lume şi care strălucea ademenitor, din cauza farfuriilor aurite şi a lumânărilor, şi toţi trei se îndreptară spre pivniţa castelului.
Coridorul care ducea spre petrecerea de ziua morţii lui Nick Aproape-Făr-de-Cap fusese presărat şi el cu lumânări, deşi efectul era departe de a fi veseclass="underline" erau nişte lumânări lungi, subţiri, cu flacără neagră, toate dând o culoare de un albastru-închis, aruncând o paloare ca de fantomă pe feţele lor însufleţite. Temperatura scădea cu fiecare treaptă pe care o coborau. Tremurând, şi strângându-şi mantiile în jurul trupurilor, auziră un sunet ca un zgâriat de unghii enorme pe o tablă gigantică.
— Asta ar trebui să fie muzică? şopti Ron.
Dădură colţul şi îl văzură pe Nick Aproape-Făr-de-Cap stând în pragul unei uşi, drapat în catifea neagră.
— Prieteni dragi, spuse el, sumbru, bine aţi venit, bine aţi venit… sunt aşa de fericit că aţi putut veni…
Îşi scoase pălăria şi îi salută, după care îi pofti în cameră.
Era o privelişte incredibilă. Camera era plină de sute de oameni translucizi, sidefii, mai mult plutind deasupra ringului de dans, valsând pe o îngrozitoare şi sfredelitoare muzică a treizeci de ferăstraie, cântată de o orchestră de pe o scenă neagră. Un candelabru cu mii de lumânări negre arunca o lumină mohorâtă, albastră. Aburul respiraţiei lor se ridica la un metru pe deasupra capetelor. Era ca şi când ar fi intrat într-un congelator.
— Aruncăm o privire în jur? sugeră Harry, dorind să-şi încălzească picioarele.
— Aveţi grijă să nu păşiţi prin cineva, zise Ron, neliniştit, şi porniră pe marginea ringului de dans.
Trecură pe lângă un grup de călugăriţe posomorâte, pe lângă un om zdrenţăros, care purta lanţuri, şi pe lângă Călugărul Barosan, o stafie veselă, din casa Astropufilor, care vorbea cu un cavaler cu o săgeată înfiptă în frunte. Harry nu se miră deloc să vadă că Baronul Sângeros, o stafie din casa Viperinilor, fioroasă şi cu privirea holbată, plină de stropi de sânge, era tratată cu indiferenţă de celelalte fantome.
— O nu, zise Hermione, oprindu-se brusc. Înapoi, înapoi, nu vreau să vorbesc cu Plângăcioasa Myrtle…
— Cu cine? zise Harry, dându-se repede înapoi.
— Bântuie toaleta fetelor de la primul etaj, zise Hermione.
— Bântuie o toaletă?
— Da, toaleta a fost stricată tot anul, din cauza istericalelor lui Myrtle. A inundat totul cu plânsetele ei! Oricum, nu am intrat acolo decât dacă a fost neapărat nevoie. Este îngrozitor să te duci la un W.C., unde geme încontinuu cineva lângă tine…
— Uite, mâncare! zise Ron.
De partea cealaltă a camerei, se afla o masă lungă, acoperită şi ea cu catifea neagră. Se îndreptară spre ea, entuziasmaţi, dar în momentul următor rămăseseră paralizaţi, scârbiţi la culme. Mirosul era dezgustător. Peşti mari, în putrefacţie, erau aşezaţi pe nişte frumoase platouri de argint, prăjiturile, făcute scrum, erau îngrămădite pe tăvi superbe, ţipari de baltă, pe care mişunau viermii, o bucată de brânză, acoperită de un strat gros de mucegai verde, şi, la loc de cinste, un enorm tort cenuşiu, în formă de piatră funerară, cu glazură ca de smoală, care forma cuvintele:
Sir Nicholas de Mimsy-Porpington Mort: 31 Octombrie 1500
Harry văzu cu uimire cum o fantomă impunătoare se apropie de masă, se lăsă pe vine şi păşi prin masă cu gura căscată atât de tare, încât trecu printr-un întreg somon puturos.
— Poţi să-i simţi gustul dacă treci prin el? îl întrebă Harry.
— Aproape, răspunse stafia, tristă, şi se depărtă.
— Cred că special i-au lăsat să putrezească, pentru a le da un miros mai puternic, să-l poată simţi şi ei, zise Hermione atotştiutoare, apucându-se de nas şi aplecându-se pentru a examina un tipar putred.
— Hai să ne dăm mai la o parte, mi-e rău, zise Ron. Abia se întoarseră, când un strigoi slăbănog ţâşni de sub masă şi se proţăpi în aer, în faţa lor.
— Bună, Peeves, spuse Harry, precaut.
Spre deosebire de celelalte fantome din jur, Peeves nu era transparent şi palid. Din contră, purta o pălărie mare, portocalie, de petrecere, un papion care se tot rotea, iar faţa lui diavolească afişa un rânjet sarcastic.
— Vreţi ceva de ronţăit? spuse el, cât mai dulce posibil, oferindu-le un bol cu alune acoperite de mucegai.
— Nu, mulţumim, zise Hermione.
— Te-am auzit vorbind de biata Myrtle, zise Peeves, cu ochii jucându-i în cap. Ai fost foarte dură cu biata Myrtle.
Trase aer în piept şi zbieră:
— HEI! MYRTLE!
— O, nu, Peeves, nu-i spune ce-am zis despre ea, o să fie tare supărată, şopti Hermione, disperată. Nu vorbeam serios, îmi place de ea… ăăă… Bună, Myrtle…
De ei se apropiase stafia ghemuită a unei fete. Avea cea mai posomorâtă faţă dintre toate câte văzuse Harry, pe jumătate acoperită de părul lins şi des, cu ochelari sidefii.
— Ce-i? zise ea, îmbufnată.
— Ce mai faci, Myrtle? zise Hermione, străduindu-se să pară cât mai veselă. Ce bine că ai ieşit din toaletă.
Myrtle suspină.
— Domnişoara Granger tocmai vorbea de tine, zise Peeves cu viclenie, în urechea lui Myrtle.
— Doar spuneam… spuneam… cât de bine arăţi în seara asta, spuse Hermione, fulgerându-l pe Peeves cu privirea.
Myrtle privi bănuitor spre Hermione.
— Îţi baţi joc de mine, spuse ea şi lacrimi argintii i se rostogoliră din ochii ei micuţi.
— Nu… sincer… Nu-i aşa că tocmai spuneam ce bine arată Myrtle astă-seară? zise Hermione, împungându-i dureros în coaste pe Harry şi pe Ron.
— A, da…
— Aşa e…
— Nu mă minţiţi, icni Myrtle, lacrimile inundându-i faţa, în timp ce Peeves o apucă fericit de umeri. Ce credeţi, că nu ştiu ce vorbesc oamenii pe la spatele meu? Myrtle cea Grasă… Myrtle cea urâtă! Îngrozitoarea, plângăcioasa şi jalnica Myrtle!
— Ai uitat şi plină de coşuri, îi şuşoti Peeves în ureche. Plângăcioasa Myrtle izbucni în hohote chinuite şi ieşi fugind din încăpere. Peeves o luă pe urmele ei, aruncând cu alune mucegăite în ea, strigând:
— Plină de coşuri! Plină de coşuri! Sâc! Sâc!
— Dumnezeule, zise Hermione cu tristeţe.
Nick Aproape-Făr-de-Cap pluti spre ei prin mulţime.