— Plecaţi undeva? zise Harry.
— Hm… păi… da, bălmăji Lockhart, dezlipind de pe uşă un poster cu el în mărime naturală, şi spuse, începând să-l ruleze:
— Am fost chemat de urgenţă… nu am putut evita… trebuie să plec…
— Şi cum rămâne cu sora mea? zise Ron, arţăgos.
— Păi, în privinţa asta… tare păcat…, zise Lockhart, evitând să-i privească în ochi.
Se duse şi deschise un sertar şi începu să-i golească conţinutul într-o pungă.
— Nimeni nu regretă mai mult ca mine…
— Sunteţi profesorul de tehnici de „Apărare contra Magiei Negre”! strigă Harry. Nu puteţi să plecaţi! Nu acum, când se întâmplă atâtea lucruri groaznice…
— Păi, cum să vă spun… când am acceptat postul…, bombăni Lockhart, stivuindu-şi şosetele peste haine, din descrierea postului… nu m-am aşteptat…
— Adică vreţi să spuneţi că fugiţi? făcu Harry, nevenindu-i să creadă. După toate lucrurile pe care le-aţi făcut în cărţile dumneavoastră?
— Cărţile pot fi înşelătoare uneori, zise Lockhart abia şoptit.
— Dar dumneavoastră le-aţi scris! strigă Harry.
— Dragul meu, zise Lockhart, stând drept şi încruntându-se către Harry. Gândeşte-te şi tu, cărţile mele nu s-ar fi vândut nici pe jumătate la fel de bine, dacă oamenii n-ar fi crezut că eu am făcut toate acele lucruri. Nimeni nu vrea să citească despre un vrăjitor urât din Armenia, chiar dacă a alungat vârcolacii dintr-un sat. Ar arăta groaznic pe copertă! Fără nici cel mai mic simţ estetic… Iar vrăjitoarea care a gonit strigoiul Bandon avea buză de iepure. Adică, hai să fim serioşi…
— Adică, doar v-aţi asumat faptele altor vrăjitori? întrebă Harry, nevenindu-i a crede.
— Harry, Harry, zise Lockhart, dând din cap nerăbdător, nu este deloc atât de simplu… A fost multă muncă. A trebuit să dau de oamenii ăştia, să-i întreb cum au reuşit să facă ce au făcut, apoi să arunc o Vrajă a Uitării asupra lor, ca să nu-şi mai aducă aminte că ei au fost cei care le-au făcut… Dacă mă mândresc cu un lucru, sunt farmecele astea legate de memorie. Nu, a fost muncă grea, Harry. Nu sunt numai autografe şi poze publicitare, să ştii. Tu vrei celebritate, trebuie să fii pregătit pentru o muncă istovitoare.
Trânti capacele cuferelor şi le închise.
— Să vedem, zise el. Cred că am luat tot. Da. A mai rămas un singur lucru.
Îşi scoase bagheta şi se întoarse spre ei.
— Îmi pare tare rău, băieţi, dar voi fi nevoit să arunc o Vrajă a Uitării şi asupra voastră. Doar no să vă las să-mi trâmbiţaţi secretele peste tot… N-aş mai vinde niciodată vreo altă carte…
Harry îşi scoase la rândul lui bagheta exact la timp. Lockhart abia apucase să şi-o ridice pe a lui, când Harry strigă: „Expelliarmus!”
Lockhart fu aruncat pe spate, căzând peste cufărul său. Bagheta lui sări în aer, Ron o prinse şi o aruncă pe fereastra deschisă.
— Nu ar fi trebuit să-l lăsaţi pe profesorul Plesneală să ne înveţe asta, zise Harry, mânios, dând la o parte cufărul lui Lockhart.
Lockhart se uită în sus la el, mieros din nou. Harry încă mai avea bagheta îndreptată spre el.
— Ce vrei să fac? zise Lockhart, supus. Nu ştiu unde este Camera Secretelor. Nu pot să fac nimic…
— Ai noroc, zise Harry, forţându-l pe Lockhart să se ridice, cu bagheta aţintită spre el. Noi credem că ştim unde este. Şi ce este în ea. Să mergem!
Îl scoaseră pe Lockhart din birou şi îl duseră la cele mai apropiate scări, apoi de-a lungul coridorului întunecat unde strălucea scrisul de pe perete, până la uşa băii Plângăcioasei Myrtle.
Apoi îl puse pe Lockhart să intre primul. Harry era mulţumit să-l vadă tremurând.
Plângăcioasa Myrtle stătea pe bazinul toaletei din fund.
— A, tu eşti, zise ea, când îl văzu pe Harry. Acum, ce mai vrei să ştii?
— Am venit să te întreb cum ai murit, zise Harry.
Înfăţişarea lui Myrtle se schimbă întru totul. Arăta de parcă nu o mai întrebase nimeni niciodată ceva atât de măgulitor.
— Aaaah, a fost groaznic, spuse ea cu mult suflet. S-a întâmplat chiar aici. Am murit chiar în această toaletă. Îmi amintesc atât de bine. Mă ascunsesem pentru că Olive Hornby mă tachina din cauza ochelarilor mei. Uşa era blocată şi eu plângeam. Apoi am auzit pe cineva intrând. Rostea vorbe ciudate, într-o altă limbă, din câte mi-am dat seama. Oricum, ce m-a mirat a fost că am auzit vocea unui băiat. Aşa că am deschis uşa, să-i spun să plece şi să se ducă la toaleta băieţilor, când…, zise Myrtle şi înghiţi în sec, plină de importanţă, cu faţa strălucitoare…, am murit!
— Cum? zise Harry.
— Habar n-am, zise Myrtle, abia auzit. Nu îmi amintesc decât că am văzut doi ochi mari, galbeni. Ceva mi s-a revărsat în tot corpul şi apoi m-am trezit plutind…, mai spuse ea, privindu-l visătoare pe Harry. Apoi m-am întors. Ştii, eram hotărâtă să o bântui pe Olive Hornby. Vai, cât de rău îi părea că a râs de ochelarii mei.
— Unde anume ai văzut ochii aceia? o întrebă Harry.
— Undeva, pe acolo…, zise Myrtle, arătând vag înspre chiuveta din faţa toaletei ei.
Harry şi Ron se duseră repede acolo. Lockhart stătea mult în spate, pe chipul său fiind întipărită o expresie de teroare profundă.
Arăta ca o chiuvetă obişnuită. Examinară fiecare centimetru pătrat, pe afară şi pe dinăuntru, inclusiv ţevile de sub ea. Apoi Harry văzu: pe unul dintre robinetele de cupru era încrustat un şarpe micuţ.
— Robinetul ăla n-a mers niciodată, zise Myrtle vioaie, în timp ce el încerca să-l rotească.
— Harry, zise Ron, spune ceva. Ceva în limba reptomită… Dar cum? Singurele momente când a putut să vorbească reptomită au fost când s-a aflat faţă-n faţă cu un şarpe adevărat. Privi intens micuţa zgârietură, încercând să-şi imagineze că era un şarpe adevărat.
— Deschide! zise el.
Privi spre Ron, care clătină din cap.
— Nu-i asta… înţeleg şi eu, zise el.
Harry privi iar şarpele, încercând să se convingă pe el însuşi că era adevărat. Îşi mişcă puţin capul în lumina lumânării, iar şarpele păru să se mişte şi el.
— Deschide! zise iar Harry.
Doar că nu auzi cuvinte, ci un şuierat ciudat, şi instantaneu robinetul începu să se răsucească, din el izvorând o lumină albă, strălucitoare. În următoarea secundă, chiuveta începu să se mişte. De fapt, dispăru cu totul, rămânând expusă o ţeavă mare, suficient de groasă, pentru ca să se poată strecura un om prin ea.
Harry îl auzi pe Ron scoţând un strigăt de uimire şi îşi ridică iar privirea. Acum ştia ce avea de făcut.
— Eu intru, zise el.
Nu putea să nu se ducă, acum când descoperiseră intrarea în Camera Secretelor. Poate exista o şansă oricât de mică, imposibilă, ireală, ca Ginny să mai fie în viaţă.
— Şi eu, zise Ron.
Urmă o pauză.
— Ei, se pare că nu prea aveţi nevoie de mine, zise Lockhart, cu o urmă din vechiul lui zâmbet ştrengăresc. Eu…
Puse mâna pe clanţă, dar şi Ron şi Harry îşi îndreptară baghetele spre el.
— O să intri tu primul, se răsti Ron.
Palid şi fără baghetă, Lockhart se apropie de deschizătură.
— Băieţi, zise el cu o voce tremurândă, băieţi, la ce bun?
Harry îl atinse pe spate cu bagheta. Lockhart îşi strecură picioarele în ţeavă.
— Chiar nu cred că…, începu să spună, dar Ron îl împinse şi Lockhart dispăru prin ţeavă. Harry îl urmă repede. Se lăsă încet în ţeavă şi apoi îşi dădu drumul.