Era ca şi când ar fi alunecat pe un tobogan nesfârşit, întunecat şi slinos. Vedea mai multe ţevi, în toate direcţiile, dar nici una la fel de mare ca a lor, care se învârtea şi se încolăcea, înclinându-se abrupt în faţă, şi ştia că ducea din ce în ce mai mult sub castel, chiar mai jos decât pivniţa în care preda Plesneală. În urma sa, îl auzea pe Ron, lovindu-se uşor la fiecare curbă.
Apoi, tocmai când începuse să-şi facă griji despre ce se va întâmpla când vor atinge pământul, ţeava se opri la nivelul pământului şi el ţâşni afară, aterizând pe podeaua umedă a unui tunel de piatră, destul de mare pentru a sta în picioare. Lockhart se ridică în picioare, puţin mai departe de el, acoperit de mizerie şi alb ca un strigoi. Harry se dădu la o parte, în timp ce Ron veni şi el şuierând pe ţeavă.
— Probabil că suntem la kilometri adâncime sub castel, zise Harry, vocea răsunându-i în tunelul întunecat.
— Presupun că sub lac, zise Ron, încercând să zărească ceva pe pereţii întunecaţi, slinoşi.
Toţi trei se întoarseră şi încercară să pătrundă cu privirile întunericul din faţa lor.
— Lumos! îi şopti Harry baghetei sale şi luminiţa se aprinse iarăşi. Haideţi, le zise el lui Ron şi lui Lockhart şi porniră, paşii lor pleoscăind pe podeaua udă.
Tunelul era atât de întunecat, încât nu puteau vedea decât la mică distanţă în faţă. Umbrele de pe pereţii uzi păreau monstruoase la lumina baghetei.
— Ţineţi minte, zise Harry încet, în timp ce înaintau precauţi, la orice semn de mişcare, închideţi imediat ochii…
Dar tunelul era tăcut ca un mormânt, iar primul zgomot neaşteptat pe care îl auziră a fost un ZBANG puternic când Ron călcă pe un craniu de şobolan. Harry îşi coborî bagheta pentru a vedea ce era pe jos şi văzu că tot tunelul era presărat cu oase de animale mici. Străduindu-se din toate puterile să nu-şi imagineze cum ar putea arăta Ginny dacă ar da de ea, Harry merse mai departe, pe o ramificaţie întunecată a tunelului.
— Harry, e ceva aici…, şopti Ron, răguşit, apucându-l pe Harry de umăr.
Rămaseră nemişcaţi, privind cu atenţie. Harry zări conturul cuiva enorm şi încovoiat, care zăcea de-a curmezişul tunelului.
— Poate că doarme, şopti el, uitându-se la ceilalţi doi peste umăr.
Lockhart avea mâinile la ochi. Harry se întoarse să se uite iar la lucrul acela. Inima îi bătea să-i spargă pieptul, aproape că îl durea.
Foarte încet, cu ochii strânşi cât de tare putea şi totuşi să poată vedea, Harry se duse înainte, cu bagheta ridicată.
Lumina dezvălui o piele enormă de şarpe, de un verde-intens, care zăcea încolăcită şi goală de-a curmezişul tunelului. Creatura care năpârlise trebuia să fi avut cel puţin şase metri lungime.
— Măi, să fie…, zise Ron abia şoptit.
Deodată, se auzi o mişcare în spatele lor. Genunchii lui Gilderoy Lockhart cedaseră.
— Ridică-te, îi zise Ron, tăios, aţintind bagheta către Lockhart.
Lockhart se ridică, apoi sări pe Ron, trântindu-l la pământ.
Harry se repezi în ajutorul lui Ron, dar era prea târziu! Lockhart se ridică, gâfâind, cu bagheta lui Ron în mână. Îi apăruse iarăşi pe faţă zâmbetul îngâmfat.
— Aventura se sfârşeşte aici, băieţi! zise el. Voi lua o bucată de piele cu mine, s-o duc la şcoală, le voi spune că a fost prea târziu pentru a salva fata, şi că voi doi — oh, ce tragedie — v-aţi pierdut minţile când aţi văzut corpul ei dezmembrat. Pregătiţi-vă să vă luaţi la revedere de la amintirile voastre!
Ridică deasupra capului bagheta lipită cu Magicscotch şi strigă „Obliviate!”
Bagheta explodă cu puterea unei mici bombe. Harry îşi acoperi capul cu mâinile şi o luă la fugă, alunecând pe pielea de şarpe încolăcită, dar reuşi să se ferească de bucăţile masive care se prăbuşeau din tavanul tunelului. O clipă mai târziu, se trezi singur, în faţa unui un zid solid, din bucăţi de piatră.
— Ron! strigă el. Ai păţit ceva? Ron!
— Sunt aici! se auzi vocea sfârşită a lui Ron, din spatele zidului de pietre. N-am păţit nimic, dar tembelul ăsta a fost lovit de baghetă.
Se auzi o pocnitură puternică şi răsună un „AU”. Probabil că Ron îi trăsese una lui Lockhart în fluierul piciorului.
— Ce facem acum? se auzi vocea disperată a lui Ron. Nu putem să trecem dincolo, o să dureze secole…
Harry privi tavanul tunelului. Pe el apăruseră puzderie de crăpături. Nu mai încercase niciodată să dea la o parte prin magie ceva atât de mare şi compact ca aceste pietre… Acum părea să fie momentul potrivit pentru noi experienţe… Dar dacă se surpa tunelul?
Se auzi o altă pocnitură şi un alt „AU” din spatele pietrelor. Pierdeau minute preţioase. Ginny era deja de multe ore în Camera Secretelor. Harry ştia că nu avea de făcut decât un singur lucru.
— Aşteaptă-mă aici, îi strigă el lui Ron. Stai cu Lockhart. Eu mă duc mai departe. Dacă nu mă întorc într-o oră…
Urmă o pauză apăsătoare.
— O să încerc să mut nişte pietre, zise Ron, care se străduia să-şi facă vocea să nu tremure. Ca să… ca să poţi să treci prin el când te întorci. Şi, Harry…
— Ne vedem în curând, zise Harry, încercând să pună o doză de optimism în vocea lui şovăitoare.
Şi porni singur, lăsând în urmă enorma piele de şarpe.
În curând, zgomotul făcut de Ron care încerca să mute pietrele din loc se pierdu. Tunelul coti iar şi iar. Dorea ca tunelul să se termine şi totuşi îi era groază peste ce va da când urma să se întâmple acel lucru. Şi atunci, într-un sfârşit, apărând după o nouă cotitură, Harry văzu un zid în faţă, pe care erau sculptaţi doi şerpi încolăciţi, cu ochii împodobiţi cu smaralde strălucitoare.
Harry se apropie. Îşi simţi gâtul uscat complet. Nu mai fu nevoie să se prefacă de data aceasta, pentru că şerpii aceia de piatră păreau adevăraţi, cu ochii extrem de vii.
Intui imediat ce avea de făcut. Îşi drese glasul, iar ochii de smarald părură să clipească.
— Deschide! zise Harry, sâsâind încet.
Şerpii se despărţiră unul de altul, în timp ce se deschidea peretele. Ce-i doi şerpi dispărură din vedere, iar Harry, tremurând din cap până-n picioare, păşi înăuntru.
Capitolul XVII
MOŞTENITORUL LUI VIPERIN
Stătea în fundul unei camere foarte lungi, slab luminată. Coloane împletite de piatră, pe care erau sculptaţi numeroşi şerpi, se ridicau până în tavanul pierdut în întuneric, sprijinindu-l şi aruncând umbre lungi şi negre prin întunecimea verzuie şi mohorâtă care umplea locul.
Cu inima bătându-i cu putere, Harry se opri să asculte tăcerea rece. Oare baziliscul era ascuns în vreun colţ întunecos, în spatele vreunui stâlp? Şi unde era Ginny?
Îşi scoase bagheta şi înainta printre coloanele aşezate în serpentine. Pereţii întunecaţi trimiteau înapoi ecoul puternic al paşilor lui. Îşi ţinea ochii foarte puţin întredeschişi, gata să-i închidă la cel mai slab semn de mişcare. Ochii şerpilor de piatră păreau să-l urmărească pretutindeni. De mai multe ori, stomacul i se făcu ghem, părându-i-se că vreunul dintre şerpi se mişcase.
Apoi, ajungând la ultima pereche de stâlpi, îi apăru în faţă o statuie înaltă cât Camera Secretelor, lipită de peretele din spate.
Harry trebui să-şi forţeze gâtul pentru a privi în sus către chipul enorm de deasupra lui. Era o statuie veche şi semăna cu o maimuţă, cu o barbă lungă şi subţire, care ajungea până aproape de poalele veşmintelor sale lungi de piatră, de unde se iveau două picioare enorme, din piatră cenuşie, pe podeaua netedă a camerei. Iar între picioarele statuii, cu faţa în jos, zăcea, o siluetă îmbrăcată în negru, cu părul roşu ca focul.