Ochii i se fixară pe cicatricea în formă de fulger de pe fruntea lui Harry, iar expresia de pe chipul său, de foame animalică, deveni tot mai evidentă.
— Ştiam că trebuia să aflu mai multe despre tine, să vorbesc cu tine, să te întâlnesc, dacă era posibil. Aşa că m-am hotărât să-ţi arăt glorioasa mea capturare a ţărănoiului acela mare şi prost, Hagrid, ca să-ţi câştig încrederea.
— Hagrid este prietenul meu, zise Harry, cu vocea tremurândă acum. Şi tu i-ai înscenat totul, nu-i aşa? Am crezut că ai făcut o greşeală, dar…
Cruplud râse iar strident.
— A fost cuvântul meu împotriva cuvântului lui Hagrid. Îţi poţi închipui cum a văzut bătrânul Armando Dippet întreaga poveste… Pe de o parte, Tomas Cruplud, sărac, dar sclipitor, orfan, dar foarte curajos, Perfect al şcolii, elev model. Pe de alta, marele şi împiedicatul Hagrid, tontălăul care făcea câte o boacănă în fiecare săptămână, încercând să crească pui de vârcolac sub pat, furişându-se în Pădurea Interzisă pentru a se lupta cu duhurile pădurii. Dar recunosc, chiar şi eu am fost surprins de cât de bine a mers planul meu. Am crezut că cineva îşi va da seama că Hagrid nu putea să fie moştenitorul lui Viperin. Mie mi-a luat cinci ani să aflu totul despre Camera Secretelor şi să descopăr intrarea secretă… De parcă Hagrid ar fi avut mintea sau puterea să facă asta! Doar profesorul de „Transfigurări”, Dumbledore, părea să creadă că Hagrid era nevinovat. L-a convins pe Dippet să-l păstreze pe Hagrid pe lângă şcoală şi să-l angajeze ca paznic al vânatului. Da, cred că Dumbledore îşi dăduse seama. Nu mă iubea la fel de mult ca ceilalţi profesori…
— Sunt convins că Dumbledore te-a citit imediat, zise Harry, cu dinţii încleştaţi.
— Da, m-a urmărit îndeaproape după ce a fost exmatriculat Hagrid, zise Cruplud, nepăsător. Ştiam că nu era bine să deschid iar Camera Secretelor, cât mai eram în şcoală, dar nu aveam de gând să las să se piardă în van toţi anii pe care i-am petrecut căutând-o. M-am hotărât să las un jurnal în urmă, păstrându-mă pe mine cel de la şaisprezece ani între paginile lui, în aşa fel încât într-o zi, cu puţin noroc, voi putea să conduc pe altcineva pe urmele mele şi să duc la bun sfârşit nobilele dorinţe ale lui Salazar Viperin.
— Ei bine, nu ai reuşit, zise Harry, triumfător. Nu a murit nimeni de data aceasta, nici măcar pisica. În câteva ore, esenţa de mătrăgună va fi gata şi toţi cei care au fost pietrificaţi se vor însufleţi din nou.
— Ah, nu ţi-am spus, zise Cruplud, încet, că de mult nu mă mai interesează să-i omor pe cei cu „sânge-mâl”, ei nu mai contează pentru mine… De luni de zile, noua mea ţintă eşti… tu!
Harry îl privi, nedumerit.
— Imaginează-ţi cât de supărat am fost când am deschis jurnalul şi era Ginny care îmi scria, nu tu. A văzut jurnalul la tine, înţelegi, şi a intrat în panică. Dacă ai fi aflat cum să-l foloseşti şi ţi-ar fi spus toate secretele ei? Dar dacă, şi mai grav, ai fi aflat cine strangula cocoşii? Aşa că zgâtia nesăbuită a aşteptat până când nu mai era nimeni în dormitorul tău şi l-a furat. Dar ştiam ce trebuie să fac. Îmi devenise clar că erai pe urma moştenitorului lui Viperin. Din câte îmi spusese Ginny despre tine, ştiam că te vei duce până-n pânzele albe pentru a rezolva misterul… mai ales dacă una dintre prietenele tale ar fi fost atacată. Tot Ginny mi-a spus că toată şcoala vuia din cauză că tu puteai să vorbeşti reptomita… Aşa că am făcut-o pe Ginny să-şi scrie propriul sfârşit pe perete şi să vină aici să aştepte. S-a zbătut mult şi a plâns… a devenit extrem de plictisitoare. Dar nu mai e prea multă viaţă în ea: a dăruit o parte mult prea mare din ea jurnalului, mie, adică. Destul pentru ca eu să pot ieşi, în sfârşit, dintre paginile sale. Ştiam că vei veni. Am multe întrebări să-ţi spun, Harry Potter.
— Ca de exemplu? răcni Harry, cu pumnii încă încleştaţi.
— Păi, zise Cruplud, zâmbind mulţumit, cum a reuşit un bebeluş, fără aptitudini magice ieşite din comun, să-l învingă pe cel mai mare vrăjitor al tuturor timpurilor? Cum ai scăpat doar cu o cicatrice, în timp ce puterile Lordului Cap-de-Mort au fost distruse?
Acum în ochii săi nesătui apăruse o stranie strălucire roşiatică.
— Şi ce-ţi pasă ţie cum am scăpat? zise Harry, accentuând cuvintele. Cap-de-Mort a trăit la multă vreme după tine.
— Cap-de-Mort, zise Cruplud, perfid, este trecutul, prezentul şi viitorul meu, Harry Potter…
Scoase bagheta lui Harry din buzunar şi începu să scrie în aer trei cuvinte plutitoare:
Apoi făcu un semn cu bagheta şi literele se amestecară şi se rearanjară:
— Vezi? şopti el. Era un nume pe care îl foloseam deja la Hogwarts, dar numai în faţa prietenilor mei dragi, bineînţeles. Crezi că aveam de gând să folosesc pentru totdeauna numele mizerabilului meu tată, cel mai stupid dintre Încuiaţi? Eu, în ale cărui vene curge sângele lui Salazar Viperin, însuşi? Din partea mamei, desigur… Eu, să păstrez numele unui prostănac de Încuiat, care m-a părăsit chiar înainte să mă nasc, doar pentru că a aflat că soţia lui era vrăjitoare? Nu, Harry! Mi-am fabricat un nume nou, un nume de care ştiam că într-o zi tuturor vrăjitorilor le va fi teamă chiar să-l rostească, când urma să devin cel mai puternic vrăjitor din lume!
Creierul lui Harry părea să se fi blocat. Îl privea pierdut pe Cruplud, băiatul orfan care crescuse şi îşi omorâse proprii părinţi şi pe mulţi alţii… Până la urmă făcu un efort şi vorbi.
— Nu eşti, zise el, glasul fiindu-i plin de ură.
— Nu sunt ce? se răsti Cruplud.
— Nu eşti cel mai mare vrăjitor din lume, zise Harry, respirând grăbit. Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, dar cel mai mare vrăjitor din lume este Albus Dumbledore. Toată lumea ştie. Chiar şi când erai puternic nu ai îndrăznit să încerci să cucereşti Hogwarts. Dumbledore şi-a dat seama ce zăcea în tine, de când erai la şcoală, şi chiar şi acum îţi este teamă de el, oriunde te-ai ascunde.
Zâmbetul pierise de pe chipul lui Cruplud, fiind înlocuit cu o expresie hidoasă.
— Dumbledore a fost alungat din acest castel numai de simpla mea amintire! şuieră el.
— Nu este atât de departe pe cât crezi! exclamă Harry. Vorbea la întâmplare, vrând să-l sperie pe Cruplud, dorindu-şi mai degrabă acest lucru, decât crezând că era adevărat.
Cruplud deschise gura, dar se opri ca împietrit.
Se auzea o muzică de undeva. Cruplud se întoarse, pentru a se uita prin camera goală. Muzica se auzea tot mai tare. Era stranie, nepământeană, trimiţându-ţi fiori pe şira spinării. Lui Harry i se făcuse părul măciucă şi simţea că inima îi crescuse, mărindu-se de două ori faţă de dimensiunile ei normale. Apoi, muzica atinse o notă atât de înaltă, încât Harry o simţi vibrându-i în coşul pieptului, iar pe vârful celei mai apropiate coloane izbucniră flăcări.
Apăru o pasăre de un roşu-intens, cât o lebădă, cântându-şi trilul ciudat către tavanul boltit. Avea o coadă strălucitoare, aurită şi lungă cât a unui păun, şi gheare de aur, încleştate pe o grămăjoară ponosită.
O clipă mai târziu, pasărea zbură direct spre Harry. Lăsă lucrul acela jerpelit la picioarele lui şi apoi ateriză greoi pe umărul său, strângându-şi aripile maiestuoase. Harry îşi ridică privirea şi observă că avea un cioc lung, ascuţit, de aur şi el, iar ochii îi erau negri, ca nişte mărgeluţe.