Pasărea se opri din cântat. Stătea nemişcată lângă obrazul lui Harry, privind fix spre Cruplud.
— E un phoenix…, zise Cruplud, uitându-se viclean la pasăre.
— Fawkes? şopti Harry şi simţi ghearele aurite ale păsării strângându-i umărul cu blândeţe.
— Iar acela, zise Cruplud, privind la lucrul peticit pe care îl lăsase Fawkes, acela este vechiul Joben Magic.
Chiar el era. Peticit, murdar şi ponosit, jobenul zăcea inert la picioarele lui Harry.
Cruplud începu iar să râdă. Râdea atât de tare încât camera întunecată răsuna de parcă ar fi râs zece indivizi în acelaşi timp.
— Asta îi trimite Dumbledore apărătorului său! O pasăre cântătoare şi un joben jerpelit! Te simţi curajos acum, nu, Potter? Te simţi în siguranţă, da?
Harry nu răspunse. Nu înţelegea încă în ce fel l-ar fi putut ajuta Fawkes sau Jobenul Magic, însă de acum nu mai era singur şi aşteptă, adunându-şi tot curajul care îi mai rămăsese, să înceteze Cruplud cu râsul.
— Să trecem la lucruri serioase, Harry, zise Cruplud, încă zâmbind larg. Ne-am întâlnit de două ori, o dată în trecutul tău, a doua oară, în viitorul meu… Şi de două ori nu am reuşit să te omor. Cum de-ai supravieţuit? Spune-mi totul. Cu cât vorbeşti mai mult, adăugă el, mieros, cu atât te menţii mai mult în viaţă.
Harry gândea repede, cântărind şansele pe care le avea. Cruplud avea bagheta. El, Harry, îl avea pe Fawkes şi Jobenul Magic, care nu i-ar fi fost deloc de ajutor în cazul unui duel. Era cât se putea de rău. Însă cu cât Cruplud stătea mai mult acolo, cu atât mai multă viaţă se scurgea din Ginny… În timpul acela, Harry observă cum conturul lui Cruplud devenea tot mai clar, mai real. Dacă urma să se dea o luptă între ei, mai bine atunci, decât mai târziu.
— Nimeni nu ştie de ce ţi-ai pierdut puterile când m-ai atacat, zise Harry, tăios. Nici eu nu ştiu. Dar ştiu de ce nu m-ai putut omorî. Pentru că mama mea a murit salvându-mă. Mama mea cu părinţi Încuiaţi, adăugă el, tremurând şi abia reuşind să-şi ţină în frâu mânia. Ea nu ţi-a dat voie să mă omori. Şi am văzut anul trecut cine eşti tu cu adevărat. Eşti o ruină. Abia mai trăieşti. Rezişti, fiindcă te ascunzi. Eşti un nimic!
Chipul lui Cruplud se strâmbă de furie. Apoi se chinui să zâmbească.
— Deci, mama ta a murit ca să te salveze. Da, este un contra-farmec puternic… Acum înţeleg… Nu ai nimic special, până la urmă. Mi-am pus întrebările astea, vezi tu, pentru că între noi sunt nişte legături interesante, Harry Potter. Chiar şi tu cred că ţi-ai dat seama. Amândoi avem sângele jumătate-jumătate, suntem orfani, crescuţi de Încuiaţi. Probabil că suntem singurii vorbitori de reptomită care au trecut vreodată pe la Hogwarts, de la marele Viperin încoace. Chiar semănăm şi la înfăţişare… Şi, totuşi, numai un noroc chior te-a salvat. Asta este tot ce vroiam să ştiu.
Harry rămase nemişcat, încordat, aşteptând ca Tom să-şi ridice bagheta. Dar zâmbetul strâmb al lui Cruplud se lărgise iar.
— Acum, Harry, o să te învăţ ceva. Hai să ne măsurăm puterile: Lordul Cap-de-Mort moştenitorul lui Salazar Viperin, contra celebrului Harry Potter, înzestrat cu cele mai bune arme pe care i le poate da Dumbledore!
Îşi aruncă o privire ironică asupra lui Fawkes şi a Jobenului Magic, apoi se îndepărtă. Harry simţi teama răspândindu-se din cap până-n picioare, dar continuă să-l privească pe Cruplud, care se opri între două coloane înalte şi, uitându-se la chipul de piatră al lui Viperin, mult deasupra lui, în semiîntuneric, Cruplud deschise gura larg şi sâsâi, dar Harry înţelese prea bine ce spunea.
— Vorbeşte-mi, Viperin, cel mai mare dintre Cei Patru de la Hogwarts!
Harry se întoarse pentru a se uita la statuie, cu Fawkes, balansându-i-se pe umăr.
Chipul gigantic se mişcă. Îngrozit, Harry văzu cum i se deschide gura, mai mult şi mai mult, transformându-se într-o gaură neagră, imensă.
Ceva se zvârcolea în gura statuii. Ieşise din străfundurile ei.
Harry se trase în spate până atinse peretele, şi, închizându-şi ochii, simţi aripa lui Fawkes mângâindu-i obrazul, când îşi luă zborul de pe umărul lui. Harry ar fi dorit să strige: „Nu mă lăsa!” dar ce şanse avea un phoenix împotriva Regelui Şerpilor?
Ceva enorm lovi podeaua de piatră a încăperii şi Harry se cutremură. Ştia ce se întâmpla, îl simţea, aproape că putea să vadă cum şarpele gigantic se descolăcea din gura lui Viperin. Apoi auzi sâsâitul lui Cruplud: „Omoară-l!”
Baziliscul venea spre Harry. Îl auzea cum îşi târa corpul masiv şi greoi pe podeaua prăfuită. Cu ochii încă strâns închişi, Harry începu să fugă ca un orb, cu mâinile întinse în faţă, pipăind în jur. Cruplud râdea…
Harry se împiedică şi căzu. Se lovi tare de podeaua de piatră, şi simţi gustul sângelui. Şarpele era la câţiva metri de el, îl auzea venind spre el.
Urmă un sunet puternic, exploziv, ca un bici deasupra capului său, şi apoi ceva greu îl lovi pe Harry atât de tare, încât fu izbit de perete. Aşteptând să simtă din clipă în clipă colţi enormi înfingându-se în corpul lui, Harry auzi alt şuierat nebun, ceva care lovea cu sălbăticie coloanele.
Nu se mai putu stăpâni. Deschise ochii atât cât să poată vedea ce se întâmpla.
Şarpele enorm, verde-intens, gros cât un trunchi de stejar, se ridicase în aer, iar capul său gigantic şi turtit îşi făcea loc frenetic printre coloane. Tremurând, Harry se pregăti să-şi închidă iar ochii, dacă monstrul se întorcea spre el, dar văzu că altceva captase pentru moment atenţia şarpelui.
Fawkes zbura agitat în jurul capului şarpelui, iar acesta îl ataca furios cu colţii lui lungi şi subţiri ca nişte săbii.
Fawkes coborî brusc în picaj. Ciocul său aurit nu se mai văzu câteva clipe, după care podeaua fu împroşcată cu un sânge vâscos şi negru. Coada şarpelui plesni cu putere, ratându-l de puţin pe Harry, şi, înainte ca Harry să apuce să închidă ochii, baziliscul se întoarse. Harry îl privi direct în faţă şi văzu că ochii săi bulbucaţi şi galbeni fuseseră înţepaţi de ciocul păsării phoenix. Sângele şiroia pe podea iar şarpele scuipa în toate părţile.
— Nu! îl auzi Harry pe Cruplud strigând. Lasă pasărea! Lasă pasărea! Băiatul e în spatele tău! Îl mai poţi mirosi! Omoară-l!
Orbit, şarpele se ridică, derutat, dar încă periculos. Fawkes continua să zboare în jurul capului şarpelui, trâmbiţând cântecul său straniu, şi înţepând din loc în loc botul acoperit cu solzi al monstrului, în timp ce din ochii acestuia şiroia sângele.
— Ajutor, strigă Harry, să mă ajute cineva, oricine! Coada şarpelui mătură iar podeaua. Harry se feri. Ceva moale îi lovi faţa.
Era Jobenul Magic. Harry îl înşfăcă rapid. Era tot ce îi mai rămăsese, ultima lui speranţă. Şi-l puse pe cap şi se aruncă la podea, în timp ce coada baziliscului trecu iar pe lângă el.
— „Ajută-mă… ajută-mă…,” gândi Harry, strângând ochii sub joben. „Te rog, ajută-mă!”
Nu îi răspunse nici o voce, ca odinioară. În schimb, jobenul se strâmtă, de parcă o mână invizibilă îl strângea cu putere.
Ceva foarte tare şi greu îl izbi pe Harry în cap, lăsându-l aproape inconştient. În faţa ochilor îi luceau zeci de steluţe. Apucă jobenul de vârf şi îl trase de pe cap. Din joben apăru o sabie strălucitoare, de argint, cu mânerul încrustat cu rubine de mărimea unor ouă.