— Omoară băiatul! Lasă pasărea! Băiatul este în spatele tău! Miroase… adulmecă!
Harry era în picioare, aşteptând pregătit. Capul baziliscului se lăsa tot mai jos, corpul i se încolăcea printre coloane, dărâmându-le, în timp ce şarpele se întorcea cu faţa spre Harry. Vedea ochii lui enormi, însângeraţi, gura deschizân-du-se larg, tot mai mare, cât să-l poată înghiţi cu totul, pe marginea ei sclipind colţii lungi cât sabia pe care o avea Harry în mână. Ascuţiţi, plini cu venin…
Atacă orbeşte. Harry se feri şi baziliscul lovi peretele Camerei. Atacă iar şi limba bifurcată îl atinse puţin pe Harry. Harry ridică sabia deasupra capului, cu amândouă mâinile.
Baziliscul se pregăti să atace iarăşi, iar de data aceea nu avea cum să mai greşească. Harry îşi adună toate forţele şi împlântă sabia în cerul gurii şarpelui.
Dar în timp ce mâinile lui Harry erau stropite de sânge cald, băiatul simţi o durere sfredelitoare deasupra cotului. Un colţ lung şi veninos intra din ce în ce mai adânc în braţul său, pe care aproape că i-l sfârtecă, în timp ce baziliscul se prăbuşi, zvârcolindu-se pe jos.
Harry alunecă lângă perete, prinse colţul care împrăştia otravă în corpul său şi îl scoase afară. Dar ştia că era prea târziu. O durere albă şi fierbinte se răspândea încet, dar sigur, din rană. Când lăsă colţul jos şi îşi privi propriul său sânge de pe haine, vederea i se înceţoşă. Camera se dizolvă într-un vârtej de culori mohorâte.
Văzu o pată roşie şi auzi lângă el zgomotul unor gheare.
— Fawkes, zise Harry cu greu. Ai fost extraordinar, Fawkes… Simţi cum pasărea îşi puse capul ei minunat pe locul prin care intrase colţul şarpelui.
Auzi paşi răsunând în apropiere şi în faţa lui apăru o pată neagră.
— Eşti mort, Harry Potter, se auzi vocea lui Cruplud de deasupra lui. Mort! Chiar şi pasărea lui Dumbledore o ştie. Vezi ce face, Potter? Plânge!
Harry clipi. Pentru o secundă, văzu clar capul lui Fawkes. Lacrimi ca nişte perle alunecau pe penele-i lucioase.
— O să stau aici şi o să mă uit la tine cum mori, Harry Potter. Stai liniştit, nu mă grăbesc…
Harry simţi că i se făcea somn. Totul în jurul său părea să se învârtească.
— Iată sfârşitul celebrului Harry Potter, se auzi vocea tot mai îndepărtată a lui Cruplud. Singur în Camera Secretelor, părăsit de prietenii săi, învins în sfârşit de Lordul Întunericului pe care l-a provocat cu nesăbuinţă. În curând te vei reîntâlni cu iubita ta mamă cu „sânge-mâl”, Harry… Ai mai trăit doisprezece ani datorită ei, dar te-am prins în sfârşit, aşa cum ştiai că era normal să se întâmple.
Dacă asta însemna să moară, se gândi Harry, nu era atât de rău. Îi dispăruse chiar şi durerea…
Dar chiar murea?! În loc să se întunece, Camera părea să îşi recapete contururile. Harry îşi scutură uşor capul şi îl văzu pe Fawkes, încă odihnindu-şi capul pe braţul lui. Lacrimi sidefii străluceau în jurul rănii… doar că nu mai era nici o rană!
— Pleacă, pasăre, se auzi deodată vocea lui Cruplud. Pleacă de lângă el. Am zis, să pleci!
Harry îşi înălţă capul. Cruplud aţinti bagheta lui Harry spre Fawkes. Se auzi o pocnitură ca de pistol şi Fawkes îşi luă iar zborul într-un vârtej auriu cu irizaţii roşii.
— Lacrimi de phoenix…, zise Cruplud încet, privind braţul lui Harry. Desigur… puteri vindecătoare… am uitat… Dar nu contează. De fapt, prefer să fie aşa. Doar noi doi, Harry Potter… tu şi cu mine…
Ridică bagheta.
Apoi, într-o bătaie de aripi, Fawkes apăru iar deasupra şi ceva căzu lângă Harry… Jurnalul!
Preţ de o secundă, şi Harry şi Cruplud, cu bagheta încă ridicată, se uitară la el. Apoi, fără să stea pe gânduri, fără nici o ezitare, de parcă ştia că asta trebuia să facă încă de la început, Harry luă de pe jos colţul cu care îl înţepase baziliscul şi îl înfipse chiar în centrul jurnalului.
Se auzi un răcnet lung, sfredelitor, înfiorător. Cerneala ţâşni din jurnal în torente, şiroind pe mâinile lui Harry şi inundând podeaua. Cruplud se zvârcolea şi se răsucea, ţipa şi afurisea, după care…
Dispăru! Bagheta lui Harry căzu pe jos, zăngănind, şi se lăsă tăcerea. Se mai auzea doar un pic-pic… Era cerneala care încă se mai scurgea din jurnal. Veninul baziliscului arsese o gaură mare prin el.
Tremurând tot, Harry se ridică în picioare. Capul i se învârtea, de parcă ar fi călătorit kilometri întregi cu Polenul Zvrr. Încet-încet, ridică de pe jos bagheta şi Jobenul Magic, apoi trase cu putere, scoţând sabia scânteietoare din gura baziliscului.
Se auzi un geamăt pierit din fundul Camerei. Ginny se mişcase. În timp ce Harry fugi spre ea, fetiţa se ridică în capul oaselor. Se uită speriată şi nedumerită, de la enormul bazilisc mort la Harry, la veşmintele lui îmbibate cu sânge, apoi la jurnalul din mâna lui. Oftă din toţi rărunchii şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji.
— Harry… ah… Harry… am încercat să-ţi spun la micul dejun, dar n-am putut să o spun de faţă cu Percy. Eu am deschis Camera, Harry…, dar…, dar jur că n-am vrut… Cru-Cruplud m-a pus, a intrat în gândurile mele şi… Dar cum ai omorât… creatura aia? U-Unde e Cruplud? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum a ieşit din jurnal…
— S-a sfârşit totul, zise Harry, arătându-i lui Ginny gaura din jurnal, Cruplud e terminat. Uite! El şi baziliscul! Haide Ginny, să plecăm mai repede de aici…
— O să fiu exmatriculată! se plânse Ginny, în timp ce Harry o ajută să se ridice în picioare. Mi-am dorit să vin la Hogwarts de când a fost primit Bi-Bill aici şi acum o să trebuiască să plec… şi… ce… ce-o să zică mami şi tati?
Fawkes îi aştepta, plutind deasupra intrării în Cameră. Harry o împinse pe Ginny în faţa lui. Trecură peste inelele inerte ale baziliscului mort, prin întunericul care răsuna la tot pasul şi ajunseră iar în tunel. Harry auzi uşile de piatră închizându-se în urma lor cu un sâsâit prelung.
După câteva minute de mers prin tunel, un zgomot îndepărtat, de pietre dislocate de la locul lor, ajunse la urechile lui Harry.
— Ron! strigă Harry, mărind pasul. Ginny e bine! E cu mine!
Îl auzi pe Ron chiuind şi după colţul următor văzu o faţă entuziasmată, privindu-l printr-o gaură destul de mare în zidul de pietre.
— Ginny! strigă Ron şi scoase braţul prin gaură, pentru a o trage pe ea prima. Trăieşti! Nu-mi vine să cred! Ce s-a întâmplat?
Încercă să o îmbrăţişeze, dar ea îl respinse, plângând.
— Dar, Ginny, eşti bine, zise Ron, zâmbind spre ea. S-a terminat, eşti… De unde a apărut pasărea asta?
Fawkes se strecurase prin gaură după Ginny.
— E trimisă de Dumbledore, zise Harry, strecurându-se şi el prin gaură.
— Şi de unde ai sabia? zise Ron, privind nedumerit arma scânteietoare din mâna lui Harry.
— Îţi explic când ieşim de aici, zise Harry, aruncând o privire spre Ginny.
— Dar…
— Mai târziu, zise Harry repede.
Nu credea că era momentul potrivit să-i spună lui Ron cine deschisese Camera Secretelor, cel puţin nu de faţă cu Ginny.
— Unde e Lockhart?
— Acolo, zise Ron, zâmbind şi făcând un semn cu capul spre tunelul care se deschidea în ţeava. Nu-i e bine deloc. Vino să-l vezi.
Conduşi de Fawkes, ale cărui aripi radiau o lumină aurie în întuneric, ajunseră la gura ţevii. Gilderoy Lockhart stătea acolo, fredonând încetişor o melodie.
— Şi-a pierdut memoria, zise Ron. Vraja Uitării a acţionat asupra lui, în loc să ne atingă pe noi. Habar n-are cine e, unde e sau cine suntem noi. I-am zis să aştepte aici. E un pericol chiar şi pentru el.