Se duse spre uşă şi o deschise.
— Odihnă la pat şi poate o cană cu ciocolată fierbinte. Pe mine mă înveseleşte întotdeauna, adăugă el, făcându-i prietenos cu ochiul. O să vezi că Madam Pomfrey este trează şi la ora asta. Tocmai administrează poţiunea de mătrăgune… Îndrăznesc să presupun că victimele baziliscului se pot trezi în orice moment…
— Deci Hermione e bine! spuse Ron, bucuros.
— Răul nu este ireversibil, zise Dumbledore.
Doamna Weasley plecă împreună cu Ginny, iar domnul Weasley le urmă, încă profund marcat.
— Ştii, Minerva, spuse profesorul Dumbledore cu înţelepciune, cred că toate acestea merită o sărbătorire frumoasă. Pot să te rog să te duci să anunţi la bucătărie?
— Sigur că da, zise profesoara McGonagall, crispat, ducându-se şi ea spre uşă. Te las pe tine să te descurci cu Potter şi Weasley, da?
— Negreşit, zise Dumbledore.
Plecă, iar Harry şi Ron îl priviră nedumeriţi pe Dumbledore. Ce vrusese să spună profesoara McGonagall când a zis să se descurce cu ei? Doar nu… Nu, nu era posibil să fie pedepsiţi…
— Îmi amintesc că v-am spus amândurora că veţi fi exmatriculaţi dacă veţi mai încălca regulile, zise Dumbledore.
Ron deschise gura, îngrozit.
— Asta demonstrează că şi eu îmi mai pot încălca… promisiunile, continuă Dumbledore, zâmbind. Amândoi veţi primi Premii Speciale pentru servicii aduse şcolii şi… ia să vedem… da, cred că veţi primi două sute de puncte fiecare pentru Cercetaşi.
Ron se făcuse la fel de roz-intens ca florile lui Lockhart de Sfântul Valentin, şi închise gura la loc.
— Văd însă că unul dintre participanţii la această aventură periculoasă este extrem de tăcut…, adăugă Dumbledore. De ce eşti atât de modest, Gilderoy?
Harry tresări. Uitase complet de Lockhart. Se întoarse şi îl văzu pe Lockhart stând în colţul camerei, încă zâmbind şters. Când i se adresă, Lockhart se uită în stânga şi în dreapta pentru a vedea cu cine vorbea Dumbledore.
— Domnule profesor Dumbledore, zise Ron, repede, a avut loc un accident în Camera Secretelor, domnul profesor Lockhart…
— Sunt profesor?! zise Lockhart, destul de uimit. Vai de mine, cred că eram un dezastru, nu-i aşa?
— A încercat să facă o Vrajă a Uitării iar bagheta a ricoşat, îi explică Ron lui Dumbledore.
— Măi să fie, zise Dumbledore, dând din cap şi zâmbind pe sub mustaţa argintie. Înjunghiat de propria sabie, Gilderoy!
— Sabie? N-am nici o sabie… însă băiatul acela are, zise Lockhart, nedumerit, şi arătă spre Harry. Poate ţi-o dă el…
— Te rog să-l duci şi pe profesorul Lockhart în aripa spitalului, îi spuse Dumbledore lui Ron. Aş mai avea ceva de discutat cu Harry…
Lockhart ieşi. Ron aruncă o privire nedumerită către Dumbledore şi Harry, închizând uşa în urma lui.
Dumbledore se duse spre unul dintre scaunele de lângă şemineu.
— Ia loc, Harry, spuse el.
Şi Harry se aşeză, extrem de emoţionat.
— În primul rând, Harry, vreau să-ţi mulţumesc, zise Dumbledore, ai cărui ochi îşi recăpătaseră scânteierea obişnuită. Probabil că mi-ai fost foarte loial şi te-ai gândit intens la mine în Camera Secretelor. Numai asta ar fi putut să-l aducă pe Fawkes la tine.
Mângâie pasărea phoenix, care poposise pe genunchiul lui. Harry zâmbi jenat, în timp ce Dumbledore îl privea cu atenţie.
— Deci l-ai întâlnit pe Tomas Cruplud, zise Dumbledore gânditor. Presupun că era foarte interesat de tine…
Deodată, lui Harry îi ieşi din gură ceva care îl neliniştea de mult.
— Domnule profesor Dumbledore… Cruplud a zis că sunt ca el. Asemănări stranii, zicea el…
— Da, aşa a zis? zise Dumbledore, privindu-l gânditor pe Harry, pe sub sprâncenele argintii şi stufoase. Şi tu, ce crezi, Harry?
— Nu cred că sunt ca el! zise Harry mai tare decât ar fi vrut. Adică, eu sunt… sunt la Cercetaşi, sunt…
Dar tăcu, îndoiala din mintea lui ieşind iar la suprafaţă.
— Domnule profesor, continuă el după o clipă, Jobenul Magic mi-a spus că… că m-aş fi descurcat bine şi la Viperini. Un timp, toată lumea a crezut că eram moştenitorul lui Viperin… pentru că pot să vorbesc reptomita …
— Poţi vorbi limba asta, Harry, zise Dumbledore cu calm, deoarece Cap-de-Mort, care este ultimul descendent al lui Salazar Viperin, vorbeşte şi el reptomita. Dacă nu mă înşel, ţi-a transferat o parte din propriile sale puteri, în noaptea în care ţi-a făcut cicatricea. N-ar fi dorit asta, sunt convins…
— Cap-de-Mort a pus ceva din el în mine? spuse Harry, şocat.
— Se pare că da…
— Atunci ar trebui să fiu la Viperini, zise Harry, privindu-l disperat pe Dumbledore. Jobenul Magic a văzut puterile astea în mine şi…
— Te-a trecut la Cercetaşi, zise Dumbledore, calm. Ascultă-mă, Harry. Se întâmplă ca tu să ai multe dintre calităţile preţuite de Salazar Viperin la discipolii lui. Darul extrem de rar de a cunoaşte reptomita… perseverenţa… ingeniozitatea… o anumită înclinaţie către sfidarea regulilor, adăugă el, mustăcind. Totuşi Jobenul Magic te-a repartizat la Cercetaşi. Ştii de ce. Gândeşte-te bine…
— Singurul motiv pentru care m-a pus la Cercetaşi, spuse Harry, cu o voce învinsă, a fost pentru că l-am rugat eu să nu mă trimită la Viperini…
— Exact, zise Dumbledore, zâmbind larg. Ceea ce te face foarte diferit de Tomas Cruplud. Sunt deciziile noastre, Harry, care arată cine suntem cu adevărat, mult mai mult decât însuşirile noastre.
Harry rămase nemişcat în scaun, uluit.
— Harry, dacă vrei dovezi că locul tău este la Cercetaşi, te sfătuiesc să te uiţi cu atenţie la asta.
Dumbledore se întinse şi luă de pe birou sabia de argint, pătată cu sânge, şi i-o întinse lui Harry. Încă mâhnit, Harry o întoarse pe partea cealaltă şi rubinele străluciră la lumina focului. Şi atunci văzu numele gravat chiar sub mâner: Godric al Cercetaşilor.
— Doar un Cercetaş adevărat ar fi putut să o scoată din Joben, Harry, zise Dumbledore.
Pentru o clipă, nici unul dintre ei nu zise nimic. Apoi Dumbledore deschise un sertar de la biroul profesoarei McGonagall şi scoase o pană şi o călimară.
— Harry, acum n-ai nevoie decât de mâncare şi somn. Îţi sugerez să te duci la serbare, în timp ce eu scriu la Azkaban că îl vrem pe Hagrid înapoi. Trebuie să scriu şi un anunţ pentru „Profetul zilei”, adăugă el gânditor. O să avem nevoie de un nou profesor de „Apărare contra Magiei Negre”. Dumnezeule, îi schimbăm ca pe şosete, nu-i aşa?
Harry se ridică şi se îndreptă către uşă. Întinse mâna spre clanţă, dar chiar atunci uşa fu deschisă cu atâta putere, încât zgudui peretele.
În prag stătea Lucius Reacredinţă, negru de furie. Iar sub braţul său, tremurând şi sufocat de bandaje, era Dobby!…
— Bună seara, Lucius, zise Dumbledore, binevoitor.
Domnul Reacredinţă aproape că îl trânti la pământ pe Harry, când trecu pe lângă el, traversând camera. Dobby avea întipărită pe chip o expresie de teroare profundă.
— Deci, zise Lucius Reacredinţă, cu ochii săi verzi şi reci aţintiţi asupra lui Dumbledore, te-ai întors… Guvernatorii te-au suspendat, dar tu ai considerat că ar fi mai bine să te întorci la Hogwarts.
— Păi, vezi tu, Lucius, zise Dumbledore, zâmbind senin, toţi ceilalţi unsprezece guvernatori au luat legătura cu mine azi-dimineaţă. Sincer să fiu, m-am simţit de parcă aş fi fost prins într-o furtună de bufniţe. Auziseră că fiica lui Arthur Weasley fusese omorâtă şi vroiau să mă întorc imediat. Păreau să creadă că sunt cel mai potrivit om până la urmă. Mi-au mai spus şi nişte poveşti ciudate… Mai mulţi dintre ei mi-au zis că i-ai ameninţat că le blestemi familiile, dacă nu vor fi de acord să mă dea afară.