Domnul Reacredinţă se făcu chiar mai palid decât de obicei, dar ochii încă îi ardeau de furie.
— Să înţeleg că ai oprit atacurile? rânji el. L-ai prins pe vinovat?
— Da, zise Dumbledore, zâmbind.
— Da? zise domnul Reacredinţă, tăios. Cine este?
— Aceeaşi persoană de data trecută, Lucius, spuse Dumbledore. Dar de data asta, Cap-de-Mort s-a folosit de cineva. Cu ajutorul unui jurnal…
Îi arătă micuţul carneţel, negru, cu o gaură mare în mijloc, nescăpându-l din ochi pe domnul Reacredinţă. Harry, pe de altă parte, se uita la Dobby.
Spiriduşul făcea ceva foarte straniu. Cu ochii săi bulbucaţi, fixaţi asupra lui Harry, tot arăta când spre jurnal, când spre domnul Reacredinţă, apoi se lovea cu pumnul tare în cap.
— Înţeleg…, îi zise domnul Reacredinţă încet lui Dumbledore.
— Un plan isteţ, spuse Dumbledore pe un ton calm, continuând să-l privească în ochi pe domnul Reacredinţă. Dacă Harry, aici de faţă — domnul Reacredinţă îi aruncă o privire tăioasă lui Harry — şi prietenul său, Ron, nu ar fi descoperit acest jurnal, atunci… vina ar fi căzut asupra lui Ginny Weasley. Nimeni nu ar fi putut dovedi că nu a acţionat din proprie iniţiativă…
Domnul Reacredinţă nu spuse nimic. Faţa i se împietri deodată, devenind ca o mască.
— Şi, imaginează-ţi, continuă Dumbledore, ce s-ar fi întâmplat atunci… Familia Weasley este una dintre cele mai importante familii cu „sânge-pur” din lumea noastră… Imaginează-ţi ce efect ar fi avut asta asupra lui Arthur Weasley şi a Legii sale pentru Protecţia Încuiaţilor, dacă s-ar fi aflat că propria lui fiică ataca şi omora elevi provenind din părinţi Încuiaţi… Ce noroc că jurnalul a fost găsit şi că amintirile lui Cruplud au fost şterse din el. Cine ştie ce consecinţe ar fi putut avea…
Domnul Reacredinţă se strădui să vorbească.
— Mare noroc, într-adevăr, spuse el, fără să i se mişte nici un muşchi de pe faţă.
Prin spatele lui, Dobby încă arăta când spre jurnal, când spre domnul Reacredinţă, apoi îşi dădea una în cap.
Harry înţelese deodată ce vroia să spună spiriduşul. Îi făcu un semn lui Dobby, care se duse într-un colţ să-şi răsucească urechile pentru a se pedepsi.
— Nu vreţi să ştiţi cum a ajuns jurnalul la Ginny, domnule Reacredinţă? întrebă Harry.
Lucius Reacredinţă se întoarse către el.
— De unde să ştiu eu cum a ajuns jurnalul la o fetiţă slabă de minte? zise el.
— Pentru că dumneavoastră i l-aţi dat, zise Harry. În magazinul „Caligrafie şi pete”. I-aţi ridicat de pe jos cartea de „Transfigurări” şi i-aţi strecurat jurnalul în ea, nu-i aşa?
Văzu cum mâinile albe ale domnului Reacredinţă începură să se frământe, încleştându-se şi descleştăndu-se necontrolat.
— Demonstrează dacă poţi, şuieră el.
— Ah, nimeni nu poate să facă asta, zise Dumbledore, zâmbindu-i lui Harry. Nu acum când a dispărut Cruplud din el. Însă, te sfătuiesc, Lucius, să nu mai dai în stânga şi-n dreapta alte lucruri de-ale lui Cap-de-Mort, de pe vremea când era la şcoală. Dacă mai ajunge vreunul dintre ele în mâinile vreunui nevinovat, cred că Arthur Weasley va avea grijă ca ancheta să dezvăluie că erau de la tine…
Lucius Reacredinţă rămase nemişcat pentru o clipă, iar Harry văzu cum mâna dreaptă îi zvâcni, de parcă ar fi dorit să-şi scoată bagheta. În schimb, se întoarse către spiriduşul casei sale.
— Plecăm, Dobby!
Deschise uşa exact când spiriduşul veni în fugă, lovindu-l pur şi simplu cu ea. Îl auziră pe Dobby gemând de durere de-a lungul coridorului. Harry stătu un moment, gândindu-se. Apoi îi veni ideea.
— Domnule profesor Dumbledore, spuse el grăbit, vă rog, pot să-i dau jurnalul înapoi domnului Reacredinţă?
— Bineînţeles, Harry, zise Dumbledore, calm. Dar grăbeşte-te. Serbarea… nu uita…
Harry înşfacă jurnalul şi ieşi val-vârtej din birou. Auzea gemetele lui Dobby de după colţ. Repede, întrebându-se dacă planul său va avea sorţi de izbândă, Harry îşi scoase un pantof, îşi dădu jos şoseta murdară şi slinoasă şi îndesă jurnalul în ea. Apoi fugi pe hol.
Îi ajunse din urmă la capătul scărilor.
— Domnule Reacredinţă, zise el, punând o frână bruscă, am ceva pentru dumneavoastră.
Îi puse cu forţa în mână şoseta urât mirositoare.
— Ce…
Domnul Reacredinţă scoase şoseta cu care era învelit jurnalul şi o aruncă într-o parte, apoi privi mânios când la caieţelul jerpelit, când la Harry.
— O să vezi, Harry Potter, că vei avea acelaşi sfârşit mizerabil ca şi părinţii tăi, zise el, ameninţător. Şi ei au fost nişte netrebnici inconştienţi, la fel ca tine…
Şi se întoarse să plece.
— Vino, Dobby. Vino, am zis!
Dar Dobby nu se mişcă. Ţinea şoseta transpirată a lui Harry în braţe de parcă ar fi fost o comoară nepreţuită.
— Stăpânul i-a dat lui Dobby o şosetă, zise spiriduşul, uluit. Stăpânul i-a dat-o lui Dobby!…
— Poftim? răcni domnul Reacredinţă. Ce-ai spus?
— Dobby are o şosetă, zise Dobby, nevenindu-i să creadă. Stăpânul a aruncat-o, Dobby a prins-o şi Dobby… Dobby e liber!
Lucius Reacredinţă îngheţă, uitându-se la spiriduş. Apoi se repezi la Harry.
— Din cauza ta mi-am pierdut servitorul!
Dar Dobby strigă:
— Nu te atinge de Harry Potter!
Se auzi o pocnitură puternică şi domnul Reacredinţă fu aruncat pe spate. Căzu pe scări, câte trei trepte odată, aterizând cu o tumbă chinuită la etajul inferior. Se ridică şi îşi scoase bagheta, cu faţa neagră de furie, dar Dobby ridică un deget lung şi ameninţător.
— Acum o să pleci în linişte, zise el, inspirându-i teamă domnului Reacredinţă. N-o să te atingi de Harry Potter. Pleacă!
Lucius Reacredinţă nu avu de ales. Le aruncă o ultimă privire ucigătoare amândurora, îşi flutură pelerina şi plecă, grăbit şi furios.
— Harry Potter l-a eliberat pe Dobby! zise spiriduşul chiuind, privind în sus la Harry şi lumina lunii i se reflecta în ochii ca de liliac. Harry Potter l-a eliberat pe Dobby!
— Măcar atât să fac pentru tine, Dobby, zise Harry, zâmbind. Însă promite-mi că nu o să mai încerci niciodată să-mi salvezi viaţa!…
Urâtul chip maroniu al spiriduşului parcă se crăpă în două de zâmbetul lui, larg şi dinţos.
— Nu am decât o întrebare, Dobby, zise Harry, în timp ce Dobby îşi puse şoseta lui Harry, teribil de emoţionat, tremurându-i şi mâinile de fericire. Mi-ai spus că nu avea nici o legătură cu Cel-Ce-Nu-Trebuie-Numit, îţi aminteşti? Şi…
— Era un indiciu, domnule, zise Dobby, gogonându-şi ochii şi mirându-se că Harry nu se gândise la un lucru atât de evident. Dobby îţi dădea un indiciu. Lordul Întunericului, înainte de a-şi schimba numele, când i se putea rosti numele fără grijă, înţelegeţi acum?
— Da, zise Harry, încet. Ei bine, ar trebui să plec. Are loc o serbare şi prietena mea, Hermione, trebuie să se fi trezit de-acum…
Dobby îşi aruncă braţele în jurul lui Harry şi îl îmbrăţişa cu drag.
— Harry Potter este de departe mult mai grozav decât a crezut Dobby! suspină el de bucurie. Rămâi cu bine, Harry Potter!