În dimineaţa aceea de miercuri, ieşi din bucătărie, se încălţă grăbit cu pantofii de-acum impecabili, nu auzi urările de zi bună ale Elenei, iar către ea nu mai spuse nimic.
***
Plutonierul Duma aşteptase în dimineaţa zilei de miercuri exact cinci minute în faţa blocului. Lucra de peste un an de zile cu generalul şi ajunsese să-l cunoască bine.
- Să trăiţi, domnule general, spuse el.
Dar acesta nu-i răspunse nimic. Intră în maşină şi-şi pregăti cu gesturile lui măsurate pipa cu tutun aromat. Când maşina porni, generalul spuse:
- Ce mai faci, Duma?
- Bine, domnule general. Apoi adăugă, după o clipă: Mulţumesc pentru întrebare.
- Prin oraş ce mai e?
- Linişte.
- Azi noapte la Minister a fost ceva?
Pentru că plutonierul Duma ridica maşina de la garajul Ministerului de Interne dis-de-dimineaţă, el era printre cei dintâi care se puteau informa dacă în cursul nopţii interveniseră schimbări spectaculoase sau evenimente excepţionale. Rareori se întâmpla cu adevărat ceva, dar schimbările erau atunci incredibile. În plus, toată lumea îşi dorea ca într-o dimineaţă, ca printr-o minune, lucrurile să fie altfel.
- Domnule general, raportez: n-am auzit să fie ceva nou.
În urmă cu exact şase luni, şoferii de la garaj fuseseră cei dintâi care aflaseră decizia surprinzătoare a preşedintelui de a trece în rezervă, peste noapte, opt generali în vârstă de peste 60 de ani, care fuseseră reactivaţi toţi în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, şi fuseseră toţi avansaţi cu atâta glorie, de parcă ar fi câştigat numai ei, singuri, războaiele reîntregirii. Ca să scape de trecerile în rezervă care se făceau în acest răstimp tulbure, generalul a avut nevoie de un abil joc de culise. Aici era neîntrecut. Nu era greu să obţii două avansări succesive în grad, cum făcuseră aceia care acum primeau pensia, ci ca vârsta să fie făcută neobservată celor care decid şi ar putea s-o vadă.
- Astăzi, Duma, o să lucrăm până târziu. După-masă am de făcut nişte drumuri. O să dureze până către seară.
- Cum ordonaţi, domnule general.
Maşina cotea pe lângă Casa Poporului şi se îndrepta, pe lângă Dâmboviţa, către capul Căii Victoriei, pe unde la prima oră a dimineţii treceau cei mai importanţi oameni ai momentului. Generalul spuse:
- Pentru început, mergem la Arhive.
Plutonierul Duma îndreptă maşina la stânga, pe chei, spre clădirea Arhivelor. E situată aproape de Ministerul de Interne şi de policlinica aceluiaşi Minister, în acea parte a oraşului unde dintotdeauna, la anumite ore ale zilei, străzile devin gri-albastre de uniforme. Pe una dintre acele străduţe aparent insignifiante îndreptă plutonierul Duma maşina. Era o Dacie albă, de serviciu, comună, pentru a nu atrage atenţia nimănui (de când maşini ale politiei arseseră în stradă ca nişte chibrituri în timpul unor manifestaţii), nu era nici prea curată şi nici murdară, era într-un mod atât de ostentativ obişnuită, încât pentru un ochi cunoscător nu putea să fie un secret cărei instituţii aparţine. De la general şi până la plutonierul Duma, nimeni în Minister nu părea să ştie lucrul acesta.
Când ajunseră la secţia de documente istorice, Duma parcă maşina cu gesturi scurte, nervoase, pentru a câştiga timp. Generalul sări din maşină şi, fără să mai aştepte ca Duma să-i aducă servieta diplomat, apăsă pe clanţa uriaşei porţi de metal.
Poarta masivă, veche de peste o sută de ani, nu se clinti.
Generalul se uită la ceas. Era opt fără zece. Înjură cu sete, birjăreşte, apoi spuse:
- Ăstora de la Arhive ar trebui să li se dea câte o alarmă pe zi. La ei nici plutonierul de la poartă nu-şi face datoria.
Nu putea tolera două lucruri: indisciplina şi lipsa de punctualitate. Găsea că în aceste două rele îşi află explicaţia totul, de la dezastrul economic al României, şi până la faptul că străzile sunt prost măturate. Văzându-i enervarea, plutonierul Duma încercă să-i spună:
- Domnule general, la Arhive programul începe întotdeauna la opt.
Se mai uită o dată la ceas.
- Şi cu câteva minute înaintea începerii lucrului nu-i nimeni aici, nici măcar subofiţerul de la poartă?
Când generalul se aprinse şi începu să zgâlţâie poarta, nu-i răspunse decât fierul ruginit care duduia ca o tobă uriaşă, la intrarea în infern. Lângă el, plutonierul Duma stătea liniştit, îmbrăcat în civil, purtând în mâna dreaptă o servietă diplomat de general.
Undeva, în fundul curţii, fără să se grăbească, apăru un sergent major cu centura în diagonală şi cu banderola roşie, de serviciu, pe braţ. Îşi aranja cureaua de la pantaloni. Purta ochelari cu lentile groase, aşa că nu văzu la distanţă cine e omuleţul rotofei şi nervos care face atâta zgomot. Plutonierul Duma îl privi pe sergentul major care, deşi tânăr, avea să-şi petreacă toată viaţa în această curte, pentru defectul său la ochi care trebuie că se accentuase după admiterea în şcoala militară. Şi el, plutonierul Duma, lucrase cândva în direcţia a cincea, în serviciul cu cei mai buni şoferi din ţară, până când, la un examen medical de rutină la care unitatea prezidenţială era supusă periodic, i-au găsit ceva la ochiul stâng. De atunci, ajunsese la Ministerul de Interne.