Apropiindu-se, sergentul major, care nu vedea bine la depărtare, rămase înmărmurit:
- Să trăiţi, domnule general!
Acesta îi răspunse răcnind scurt ameninţări amestecate cu înjurături. În urma acestei întâmplări, sergentul major avea să aibă câteva săptămâni de insomnii, convins că e numai o chestiune de ordinul orelor ca să fie trecut în rezervă disciplinar, şi că va trebui să-şi caute de lucru.
Iritat, generalul intră val-vârtej în clădirea unităţii militare, pe care toţi o desemnau cu nume fără echivoc: Arhivele. În linie ierarhică era superiorul direct al acestei unităţi, de la înfiinţarea comisiei culturale a Ministerului, al cărei şef era, şi care se ocupa, printre altele, şi de patrimoniul istoric. În cei trei ani de nesiguranţă şi perpetuă virtualitate electorală, era mai simplu să se conducă mereu contestatul Minister de Interne prin comisii care se înfiinţau şi se desfiinţau periodic, cu o precizie de metronom. Fiecare comisie analiza activitatea cadrelor compromise în timpul regimului comunist şi înainta liste cu propuneri ministrului. Practic, în perioada existenţei unei comisii la eşalonul superior, toţi comandanţii care depindeau de ea i se subordonau orbeşte. De exemplu, generalul ştia de pe acum că, începând de săptămâna viitoare, comisia de cultură se va desfiinţa prin surprindere, pentru a face loc unei comisii de asigurare a liniştii în campania electorală, al cărei şef avea să fie numit. Se pregătea chiar să mimeze surprinderea la aflarea acestei veşti. În plus, aflase că vor exista trei comisii care se vor ocupa de campania electorală, cu atribuţii care se suprapuneau, pentru a fi obligate să se verifice una pe cealaltă.
Parcurse curtea, după ce îi smulse din mână plutonierului Duma servieta diplomat, fără ca acesta să fie mirat de vreunul dintre gesturile generalului. Acesta ştia unde se află biroul comandantului, ştia clădirea ca pe propriul său buzunar, cu labirintul ei de eternă arhivă prăfuită prin care rătăcise de zeci de ori. Îl irita faptul că pe coridoare nu întâlnea pe nimeni. Aici, viaţa militară nu se simţea.
În biroul de stat major se afla numai secretara, care aranja ceva lângă un platou de ceşti. Văzându-l pe general, zâmbi profesional şi, înainte de a apuca să zică ceva, auzi întrebarea:
- Maiorul Criuleanu a venit?
Nu venise încă. Generalul intră singur în biroul comandantului şi îşi puse cascheta în cuier ca un om care se ştie acasă. Cu un gest grăbit o concedie pe secretară, invitând-o să-şi vadă de treburi. Rămas singur, se aşeză la biroul din lemn lăcuit, cum au toate sediile de poliţie din ţară, şi puse servieta sa diplomat peste mapa de note a lui Criuleanu. Scoase din mapă un dosar cu câteva file, ostentativ de subţire, apoi aşteptă câteva clipe cu el pe servietă. S-ar putea să nu trebuiască să i-l arate. O lovitură de maestru, se gândi, cum nimeni altul n-ar fi conceput. Atunci se deschise uşa şi comandantul secţiei de documente istorice intră în birou cu o veselie atât de artificială, încât generalul nu se putu stăpâni să nu se felicite pentru alegerea acestei zile de miercuri.
- Am onoarea, domnule general.
- Ia loc, şi hai să stăm puţin de vorbă, îl invită generalul, ca şi cum s-ar fi aflat în propriul său birou.
Privindu-l pe general peste biroul cu care era familiarizat şi zărindu-i privirea gri, rece, care contrasta cu acea căldură teatrală din vocea superiorului, maiorul Criuleanu se simţi străin şi în nesiguranţă într-o încăpere departe de lume, dar care-i aparţinuse cândva.
- Măi băiatule... Te cunosc, printr-un joc al vieţii, de când erai în şcoala militară si v-am făcut o inspecţie. Îţi mai aduci aminte? Cred că sunt aproape douăzeci de ani! Pe vremea aceea, tu erai un tânăr timid şi subţire... Eu mă ocupam cu apărarea anti-aeriană la Marele State Major şi inspectam totul.
Se opri din cuvânt şi-şi puse pipa pe masă, privind-o pe ea, numai pe ea.
- Aş vrea din toată inima să te ajut. Numai tu să-mi dai prilejul s-o fac. În curând, îţi vor veni nişte controale serioase aici...
Maiorul Criuleanu zâmbi, cu veselia lui voluntară. Vru să spună ceva, dar generalul continuă, ridicându-şi privirea de pe birou, agresiv, în ochii celuilalt:
- Vreau să văd imediat, şi am ordin de la ministru să fac controlul ăsta, şapte documente. Le văd, şi apoi redactez un raport. Depinde de tine dacă numele tău o să stea scris în raport sau nu.
Generalul scoase o listă din buzunarul de la piept, din interior, al vestonului. Pe măsură ce citea, chipul maiorului Criuleanu devenea imobil, se pietrifica o dată cu fiecare cuvânt:
- Atestarea documentară a comunei Livada cu pecetea lui Vlad Ţepeş, vânzarea moşiei Dumbrava de Jos, din 1702, cu semnătura lui Brâncoveanu, testamentul boierului... (se opri o clipă, silabisind) Dumitrache Făgădău, de la 1743, atestarea comunei Lipova cu semnătura lui Radu de la Afumaţi. Şi încă trei: de la Mihai Viteazul, Caragea şi Alexandru Ioan Cuza. Le ştii tu. Toate astea, vreau să le văd.
Maiorul Criuleanu rămase imobil şi livid. Atât de înalt şi atât de ghemuit în fotoliu. Nu înţelegea. Dar nu arăta asta. Generalul izbucni într-un râs care ţinea loc de explicaţie, un râs cu un chicotit inconfundabil.
- Frumos. Documente puţin cunoscute, puţin importante la prima vedere, din punct de vedere istoric. Dar fiecare având ceva preţios: o pecete sau o semnătură rară, o autentificare dintr-un an de ciumă sau mai ştiu eu ce. Nu-i aşa? Şi fratele dumitale, care zboară întâi la Rotterdam, apoi la Bologna...
Dar maiorul Criuleanu îşi reveni repede:
- Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule general. Cât despre documente, durează să le găsim. În câteva zile, le aduc eu la dumneavoastră, la Minister.
Generalul ridică din umeri:
- Nu mă pot întoarce în Minister fără. Ministrul mi-a ordonat aseară, târziu, să-l fac chiar în dimineaţa aceasta, după ce fac verificarea. El mi-a dat lista documentelor. Apropo, interesante gusturi, semnătura lui Dracula... Un colecţionar occidental, nu-i aşa? Şi, zicând acestea, pufni în râs.
Maiorul Criuleanu se făcu din nou că nu aude:
- Nu ştiu dacă sunt documente importante şi, vă mărturisesc, am avut un moment de ezitare, pentru că nu le cunosc. N-am auzit niciodată de ele. Durează să le găsim.
- Pe naiba! De-aia v-am adus calculatoare, ca să găsiţi orice hârţoagă în trei minute! Voi aţi raportat că aveţi nevoie, şi eu v-am aprobat tot ce vă trebuie ca să fiţi o super-arhivă!