Generalul se ridică în picioare şi parcurse, tăcând, jumătate din încăpere. Se aşternuse o tăcere penibilă. Murmură:
- Rotterdam sau Bologna? Mâine o să urle ziarele.
Maiorul se ridică în picioare. Îl întrebă:
- Vă servesc cu o cafea? Numai să spun secretarei.
Generalul îl privi din cap până-n picioare. La ce se gândeşte acum maiorul? Ce vrea? Ce fel de zi va fi aceasta?
- Măi băiatule... Te cunosc de când erai locotenent. Ştii câţi ani de muncă am eu? Cum crezi că aş putea reacţiona eu când aflu de "împrumutarea" peste hotare a şapte documente din patrimoniul naţional? Dar să ştii... mie nu-mi place nici să lovesc în cariera unui om... După cum vezi, nici nu mai vorbesc de dosarul penal! Ministrul îmi dă ordin să verific. Eu verific. Şi te cunosc de atâta vreme! Că veni vorba, ai un Cod Penal pe aici? Răsfoieşte-l şi ai să vezi.
Se aşezase la birou, în vreme ce maiorul Criuleanu rămăsese în picioare, ca la şcoală.
- Ai un foc?
Maiorul îi dădu cutia lui de chibrituri şi-l urmări pe când îşi aprindea pipa. Din clipa când realizase că s-ar putea discuta cu generalul, se mai liniştise. Dar senzaţia de ameninţare încă nu-i dispăruse.
Luă o carafă cu apă de ieri, stătută, şi-şi turnă în pahar. Bău repede, cu înghiţituri mari. Apoi zise:
- Nu ştiu cum aţi aflat.
- Lucrurile astea se află la noi cel mai repede. Şi uite că eu am aflat primul. Poate nu de la ministru. Poate de la un prieten.
Maiorul Criuleanu se încruntă, speriat de orice perspectivă de schimbare a jocului. Nu era sigur de unde vine ameninţarea. Zise:
- Vă pot ajuta cu ceva, domnule general?
- Dumneata nu. Dumneata chiar deloc. Dar fratele tău, da.
Fratele maiorului Criuleanu era un cunoscut om de afaceri, care licitase cu succes câteva spaţii de magazine pe Calea Victoriei, la Bucur Obor şi în Centrul Civic, crease o reţea comercială puternică şi învârtea Bucureştiul pe două degete. Între afaceri şi politică, nimeni nu a ştiut niciodată de unde a avut banii cu care şi-a început ascensiunea. Se vorbea însă tot mai mult despre influenţa lui asupra unora dintre persoanele importante ale momentului.
- Da, domnule general, spuse maiorul Criuleanu, luminat dintr-o dată. Fratele meu.
Din fotoliul său, generalul zâmbi:
- Şi ca să vezi că sunt om de cuvânt, înainte de a auzi ce-ţi cer să-mi rezolve fratele dumitale, am să limpezesc apele cu hârţoagele. O să dau două telefoane, sub ochii dumitale.
Puse mâna pe telefonul care dădea legătura cu oraşul şi, cu gesturi sigure, chemă redacţia celui mai vândut cotidian al ţării. Ceru cu secretarul general de redacţie. Îi vorbi cu "dragul meu", şi îi spuse:
- Te rog, trimite la Arhive un reporter, la comandantul unităţii, da, notează-ţi, maiorul Criuleanu. Da, ştiu că numele îţi sună cunoscut. El o să-ţi dea o listă cu documente care vor fi expuse marelui public începând de săptămâna viitoare, pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani. Da, desigur... articolul poate să apară când vrei tu, azi sau mâine... Dar nu mai târziu.
Când închise telefonul, îi explică maiorului:
- Vom expune ceva şi toată lumea va vedea, nimeni nu se va gândi să verifice. Ziarele vor scrie, radioul şi televiziunea vor vorbi şi vor relata ce documente sunt expuse. Centrul atracţiei va fi nişte hârtii pe care o să le cauţi tu chiar acuma, după ce plec eu. Ştii tu, să coincidă semnăturile, Brâncoveanu, Cuza... Ce vrei mai clar ca dovadă că ele există? Iar un control amănunţit, aici, cu specialişti, am eu grijă să nu se facă în următorii zece ani. Între timp, o să rulăm trei-patru comandanţi în biroul acesta.
Apoi formă la telefon un al doilea număr, la Casa Centrală a Armatei. La celălalt capăt al firului, cu număr direct, un alt general, cu care era prieten din timpuri imemoriale.
- Deci ne dai sala voastră pentru expoziţia de documente? Da, desigur. Alo... Da, aşa cum am vorbit săptămâna trecută. De o lună pregătesc expoziţia, am lucrat cu băieţii. Da, şi ziarele voastre. Bineînţeles, şi emisiunea armatei de la televiziune. Ca un lucru bine făcut, cum ştiam noi să facem altădată...
Iar când încheie convorbirea telefonică, îl privi rece pe maiorul Ion Criuleanu:
- Cred că te-ai convins că acum pot semna un raport despre existenţa documentelor. Iar dacă, la un moment dat, eu nu le văd, nimeni nu le vede. Asta e clar. Ministrul vrea totuşi raportul. Eu i-l duc. Cât despre fratele dumitale, ascultă: el are relaţii pe care şi le-a făcut în ultimii doi ani şi care-l fac exact atât de influent cât avem noi doi nevoie. Aş vrea să-l întâlnesc în cursul serii de azi, după ce dumneata îi vei spune de mai vechea prietenie care ne leagă pe noi doi...
După ce rămase singur şi această întâlnire se încheie, maiorul Criuleanu îşi desfăcu larg nodul de la cravată, ca cineva scăpat din neaşteptata îmbrăţişare a unui leu.
***
De la clădirea arhivelor până la Minister sunt câţiva zeci de paşi. În dreapta, se vede Dâmboviţa. În stânga, dincolo de vuietul bulevardului, Cişmigiul. Plutonierul Duma aştepta în maşină, citind un ziar. Deschise uşa generalului şi fu fericit să-l vadă întorcându-se liniştit şi împăcat cu sine însuşi, cum nu-l mai văzuse demult. Poate că astăzi, deşi fusese prevenit că vor lucra până târziu, scapă mai devreme. Porni imediat maşina, acceleră, şi în câteva secunde o potrivi la intrarea în Minister. Abia atunci se întoarse să-l privească pe general.
Acesta aţipise. Tot mai dese şi neaşteptate, accesele lui de somn erau singurul semn exterior al bătrâneţii pe care nu voia să şi-o accepte. Nu trebuia să picotească decât o secundă pentru a se cufunda într-un somn surprinzător de adânc, punctat uneori de vise cu durata unui fulger, dar care în realitatea lor interioară păreau adevărate epopei, în sensul că îi puteau schimba dispoziţia pentru întregul rest al zilei.
- Domnule general, spuse încet plutonierul Duma.
El se trezi brusc, discernând între alarmă şi deşteptarea de altădată. Coborî din maşină fără să spună nimic şi intră în Minister, trecând grăbit printr-un şir de sergenţi majori care-l salutau pietrificaţi, şi un alt şir, de santinele inutile, păstrate pe coridorul de la intrare de pe vremea evenimentelor din iunie.