- Să ştiţi că domnul ministru e foarte obosit.
Aşa era. Generalul pătrunse în cabinet şi privi lungul covor persan îmbâcsit de praf, masa lungă pentru şedinţe, cu douăsprezece scaune, fotoliile de catifea cu dantele, biblioteca cu operele complete ale lui Rebreanu şi Slavici rămase în vitrină de pe vremea lui Postelnicu, volume pe care nimeni nu le răsfoise niciodată, şi, într-un târziu, zări în semiîntunericul încăperii capul creţ şi figura cu buze groase a ministrului, cu ochii închişi sub o frunte încruntată. Spuse:
- Să trăiţi, domnule ministru.
Nici o mişcare. Într-un târziu, ministrul îi făcu semn să se apropie, undeva lângă cele două fotolii de catifea. Generalul nu înţelese dacă trebuie să ia loc sau nu, şi preferă să rămână în picioare.
- Domnule ministru, am efectuat controlul pe care l-aţi ordonat la Arhive. Permiteţi să raportez că totul e în regulă. Am redactat şi semnat raportul.
Apropiindu-se, simţi că ministrul mirosea teribil a coniac. Era mai tânăr cu treizeci de ani decât generalul şi venise la Interne în urma unor evenimente care făcuseră să ardă câteva instituţii din Bucureşti şi să fie devastată Universitatea. Era nevoie de un tânăr la Interne, cu o activitate subţire înainte, necompromis, jurist, şi un om cât mai de înţeles, pentru că veneau vremuri tulburi. Aşa ajunsese ministru. Nu avea decât meteahna băuturii, de care poliţiştii, oameni versaţi şi oricând pregătiţi să speculeze fantoma oricărui viciu, aveau grijă cum ştiau ei mai bine. În fiecare seară avea invitaţii la câte o degustare şi, în câteva săptămâni de la sosirea în Minister, nu mai avea de făcut altceva decât să accepte ori să respingă ofertele care veneau o dată cu ora asfinţitului. Într-o seară, au amânat o importantă şedinţă a consiliului de comandă al Ministerului, pentru că ministrul era atât de "obosit", încât nu se mai putea ţine în scaun.
În ziua aceea de miercuri, ministrul venise de la Poiana Braşov, unde un şef de poliţie din Ardeal îi pregătise o ladă de coniac franţuzesc şi-l invitase la o cabană a Ministerului. Era după o noapte albă, încheiată cu o şedinţă de guvern la Palatul Victoria, de care nu ştiuse dinainte, şi unde a trebuit să tacă, să nu se vadă nimic.
Acum era înnebunit de somn, îşi simţea capul greu şi voia să expedieze toate problemele cât mai repede.
- Acesta este raportul, spuse generalul, întinzându-i o foaie de hârtie. Iar pentru expoziţia de la Casa Centrala a Armatei, am anunţat presa, după cum aţi aprobat ieri.
Ministrul îl privi confuz pe general şi încercă să-şi amintească exact când şi ce aprobase. I se păru că generalul se uită la el ca la un cadavru. Era o privire cenuşie care îl înspăimânta. Pentru a-şi reafirma autoritatea, spuse:
- O să verific personal prezenţa documentelor în arhivele noastre. Poate la expoziţie.
"O să verifici pe dracu", gândi generalul. "Vezi şi nici nu ştii ce vezi, te joacă ăştia pe degete". Ministrul continuă:
- Să pregăteşti dumneata personal dosarul comisiei culturale, al cărei raport îl vei susţine săptămâna asta, sâmbătă dimineaţa. Apoi, vreau să văd mâine dosarul acela de la Bacău, cu care te-am amânat luni.
Tăcu o clipă, epuizat de exercitarea puterii, apoi zise, vrând parcă să-i arunce celuilalt oboseala lui:
- Săptămâna asta am de redactat raportul cu trecerile în rezervă la limită de vârstă. Nu l-am făcut încă. Pentru că nu m-am hotărât încă. Mai ai ceva de raportat?
***
Secretara îl aştepta cu notiţa zilnică de cereri ale statului major, ale telefoanelor care l-au căutat, majoritatea importante, şi de care el nu vru să ştie.
- Mai târziu, îi spuse secretarei. Acum să nu mă deranjeze nimeni.
Îl dureau umerii şi ameţea puţin. Se întinse pe canapeaua din birou şi se gândi că în aceeaşi clipă, în cămăruţa din spatele cabinetului de ministru, şi ministrul face la feclass="underline" se aşează pe spate şi încearcă să adoarmă. Generalul îşi spuse: "E o formă de şantaj de cea mai joasă speţă. De săptămâna viitoare, sunt desemnat să răspund de alegeri. Nu vrea să mă treacă în rezervă, nici nu poate, vrea numai să facă presiuni asupra mea. Are ceva să-mi ceară!"
Adormi pentru că nu mai vroia să se gândească la asta. Adormi pentru că ameninţarea cu scoaterea la pensie, de data aceasta pentru a doua oară şi pentru totdeauna, i se părea mai cumplită decât moartea.
Toată lumea ştia cât de vulnerabil este la punctul acesta. Inclusiv ministrul. De aceea se purta aşa. De aceea şi încerca să-l folosească. Ce golan! Cum l-au adus anii aceştia în prim-planul vieţii politice! Un tânăr care altădată n-ar fi avut nici o perspectivă sau care ar fi rămas ani de zile jurist-consult la vreo fabrică de conserve ori secretar de partid cine ştie pe unde. Asta în cel mai bun caz pentru el.
Nu visă nimic.
Trecuse peste o jumătate de oră, poate o oră, când cineva îl prinse de umăr şi îl legănă uşor. El mormăi:
- Şi-am ordonat să nu mă deranjezi.
- Eu sunt, măi, nu mă recunoşti? Deschise ochii abia acum, şi preţ de câteva secunde nu văzu nimic. Apoi încăperea începu să se lumineze şi zări draperiile, harta politică a lumii mare cât tot peretele, apoi chiar în faţa lui o uniformă kaki. Era generalul Petru Mihalache, care lucra acum la Armată, ca şi totdeauna, un prieten vechi, de pe vremea studiilor la Moscova. Acesta îl întrebă ceva.
- Tu nu mă deranjezi niciodată, îi răspunse generalul, fără a fi înţeles întrebarea. - Numai că sunt puţin obosit...
- Dacă lucrezi şi tu prea mult...
- N-am avut şi eu norocul tău, să mă întorc la noi, la armată.
Toţi militarii puşi la comanda poliţiei, fie că erau marinari avansaţi amirali, fie că erau aviatori sau artilerişti şi primiseră stelele de generali la Ministerul de Interne, regretau poziţia avută cândva în Armată şi se visau la conducerea ei.
- Lasă, zise Mihalache, că nu ai de ce te plânge. Am auzit că-ţi merge bine.
- Cât e ceasul? întrebă celălalt, încă pe canapea.
- E aproape de prânz.
- Aş avea nevoie de o cafea.
Chemă secretara şi îi ordonă să comande la bufet două cafele, şi să amâne toate telefoanele pentru mai târziu. Acum să nu-l deranjeze nimeni. După ce veniră cafelele, de la bufetul care se afla la etajul întâi al Ministerului, de unde nu puteau comanda decât funcţionarii cu rang de la director în sus, cei doi rămaseră de vorbă.