«Da!»
«Dar recompensa? Bani de la dumnevoastră n-au sosit la bancă, conform angajamentului luat pe baza poliței pe care ați semnat-o.»
«Nu sînt dator să dau socoteală nimănui de faptele mele.»
«Vă reamintesc: atunci n-ați avut bani. Nici acum nu aveți. Patronului ospătăriei i s-a făcut milă de dumneavoastră și a consimțit să primească o poliță de o mie de ruble.»
«Da, așa a fost. Dar cu ce drept îmi pretindeți dumneavoastră bani?»
«Iată polița. Plătiți-o!»
«Lăsați-mă, domnule, în pace! Polița nu v-am dat-o dumneavoastră, ci patronului ospătăriei. Și cu el așa m-am înțeles atunci: să aștepte.»
«V-ați înțeles?!… Iată semnătura lui de andosament pe poliță. Acum posesorul poliței este «Banca Frații Dutov». Polița a fost protestată. Plătiți!»
«Dați-mi un termen… așteptați! O să plătesc… peste o lună.»
«Nu mai putem acorda amînări.»
«O săptămînă, o singură săptămînă! Și am să achit.»
«Nu cred!»
«O zi… Dați-mi termen numai o zi!»
«Știți ce? Banca vă va restitui polița, dacă dumneavoastră renunțați în scris în folosul băncii la proiectele dumneavoastră. Nu vă ascund că în străinătate există cineva gata să pună în aplicare unul din aceste proiecte. Dar se așteaptă mai întîi dezlegarea…»
«Dați-mi un termen… Să mă gîndesc… cel puțin o zi…»
«Acum e ora douăsprezece fără un sfert. La ora nouă dimineața voi fi din nou aici. Ori cedați proiectele, ori plătiți polița!»
Străinul ieși. Treptele cerdacului scîrțîiră. Omul cu cocardă la chipiu se instală comod în trăsură. Un sunet de zurgălăi și apoi din nou liniște, începu iar o ploaie torențială. Am pornit grăbit spre casă…
Dimineața tot orașul era în fierbere — doctorul dispăruse. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Au înce-put să-l caute, să întrebe din om în om despre el. Un cioban a văzut în zori pe un bărbat îndreptîndu-se spre chioșcul de lîngă prisaca dinafara orașului. L-au întrebat pe prisăcar. Dar el a răspuns: ",E adevă-rat!… în zori am văzut trecînd pe aici un om… Dar ce fel de om o fi fost, asta n-am mai văzut… Era o vreme mohorîtă, albinele nu ieșiseră din stup și eu am adormit. Nu știu nimic, nu cunosc nimic.»
Au început să cerceteze atunci urmele: după o ploaie întotdeauna se văd mai bine. Dar dincolo de pîrîu nu se mai vedea nici o urmă…
Bătrînul povestitor începu din nou să tușească. În compartiment era tot întuneric, dar undeva departe începuse să pălească marginea cerului, tufele de lîngă rîu aveau acum o culoare mai deschisă, iar apa își pierduse luciul.
M-am gîndit că această dispariție misterioasă a eroului este încheierea cea mai bună a întregii istorioare. Dar ascultătorii — călătorii de pe paturile de jos — începură să ceară amănunte.
— S-a găsit vreo scrisoare?
Bătrînul porni să explice totul pe îndelete:
— Întîi s-a crezut că doctorul s-a înecat în mare. Apoi au găsit un bilețel pe jumătate ars. În el scria ceva atît de încîlcit, încît au început, iar să circule fel de fel de zvonuri. Nimeni nu putea înțelege nimic. Dar cu timpul au început să dea uitării toată treaba asta. Și eu aș fi uitat de ea dacă n-ar fi fost prisăcarul. Odată l-a luat gura pe dinainte. Zicea că numai de ochii lumii, ca să scape, a spus că ar fi dormit și că n-a văzut nimic, dar de fapt a văzut cu ochii lui cum omul acela care venise în fugă la pîrîu…
Șuierul lung, tărăgănat al trenului care venea din direcția opusă: acoperi cuvintele povestitorului. Expresul zbură cu larmă și duduit pe lîngă trenul nostru și pete galbene de lumină începură să joace pe pereții compartimentului în care ne aflam.
Trenul nostru răspunse cu un șuier, se urni, zornăi pe un pod și apoi ciocăni sonor pe traverse. Pe cer luna se urnise și ea din loc. Palidă, plutea acum sus pe cer în urma trenului. Adia un vînticel proas-păt de stepă. Nu mai deslușeam cuvintele celorlalți pasageri. Am ațipit în sunetul monoton al roților.
— Treziți-vă! Treziți-vă, cetățene! În fața mea se afla însoțitorul vagonului. Ne apropiem de Censk…
Am coborît de pe patul de sus. Compartimentul era gol.
POVESTIREA A RAMAS FARĂ SFÎRȘIT
Fiecare povestitor și fiecare cititor știe: sînt momente cînd atenția ascultătorilor se ascute pe ne-așteptate, ca și cînd un contact electric foarte sensibil s-ar fi stabilit deodată între toți. Ascultătorii con-tinuă să tacă, în timp ce în liniște răsună aceeași voce a povestitorului, dar el simte că de la un anumit moment al istorisirii, de la o anumită frază, cei de față încep să trăiască în gîndul, în inima și în imagi-nația lor soarta eroilor despre care se vorbește. Mai mult, gîndurile și sentimentele ascultătorilor merg înaintea celui care povestește. Le strălucesc ochii, li se schimbă expresia fețelor… Atunci se petrece ceva foarte important: apar pauzele — momentele de tăcere ale povestitorului. Ce adîncime, ce since-ritate neprefăcută dobîndește întreaga povestire!
Așa s-a întîmplat și cu povestirea despre doctorul dispărut din Censk pe care au aflat-o de la mine Voronțova și Tarasevici. Cînd am ajuns la sfîrșitul ei, a urmat un minut de tăcere la fel de adîncă, de atentă, ca aceea cu care fusesem ascultat.
— Pe amîndoi ne-a prins povestirea dumitale! exclamă în cele din urmă Voronțova, Sîntem tul-burați de soarta doctorului născocit de dumneata. Strașnică imaginație! Numai că povestea dumitale nu are un sfîrșit. Dacă te-ai apucat să născocești o poveste, trebuia să te gîndești și cum s-o termini.
— Aici nu e vorba de loc de vreo născocire! Nu sînt scorniri! am exclamat eu. Oare nu vedeți că toată această întîmplare cu doctorul este legată de bilețelul despre tuberculoză, care se află sub micro-scop?
— Eu trăiesc de mult la Censk, dar n-am auzit nimic despre dispariția vreunui doctor — clătină din cap Stepan Egorovici.
Se îndreptă încet, cu un aer de oboseală spre safeu și începu să-l încuie fără grabă. Voronțova își ștergea cu zel ochelarii. Iar eu? Nu mai știam ce să fac și tăceam. Începuse să pună stăpînire pe mine o senzație neliniștitoare de vinovăție față de acești oameni cărora le răpisem zadarnic timpul, cînd ei aveau atîtea de făcut… Am parcurs cu gîndul toate zilele petrecute la Censk. De ce am venit cu buche-tul de flori la studentul Beleankin, care trebuia să se preocupe de colocvii și examene? De ce îl deran-jez cu aceste foițe pe profesorul Tarasevici pentru a nu știu cîta oară în orele lui de lucru? Din pricina mea au pus dactilografa să bată urgent la mașină, în loc de programe și dispoziții, niște rebusuri citite la microscop! Sentimentul de vinovăție și de jenă mă copleșea.
La institut se făceau reparații. Mergeam pe culoarul lung și întunecos, împiedicîndu-ne de găleți și de stîlpi. În rețeaua de sîrmă întinsă de-a dreptul pe tavan ardea palid un becușor electric stropit cu var. Pașii noștri răsunau surd și trezeau liniștea de miez de noapte a institutului, pustiu de mult. Mă uitam la bec și mă gîndeam: «Sînt exact ca acest beculeț care nu luminează cum trebuie. Dar pe el praful și stropiturile de var îl împiedică să lumineze. Zugravii au fost neglijenți și femeia de serviciu indolentă. Dar pe mine? Pe mine cine mă împiedică să trăiesc cum trebuie? Nimeni altcineva decît eu. Eu însumi.»