Ieșisem din institut și începusem să ne luăm rămas bun. Era o noapte de vară grea, înăbușitoare.
La despărțire, profesorul Tarasevici începu să mă consoleze:
— Nu face nimic dacă povestirea născocită de dumneavoastră despre doctorul dispărut nu poate fi legată, în nici un chip, de bilețelele pe care le-ați găsit. Nu fiți amărît. Povestirea în sine e interesantă. Numai că n-are sfîrșit.
Voronțova îmi scutură veselă mîna.
Am rămas lîngă ușa institutului. Încercam să pun ordine în gîndurile mele. Pe asfalt răsunau so-nor tocurile Voronțovei, iar tălpile profesorului Tarasevici călcau calm, cu siguranță.
Apoi din întuneric ajunse pînă la mine glasul batjocoritor al Voronțovei:
— Născociți și povestiți-ne chiar mîine dimineață sfîrșitul acestei istorioare, cu doctorul dispărut din Censk!
Pașii nu se mai auzeau. Glasurile se stinseră.
— Sfîrșitul nu se poate născoci, se auzi lîngă mine o voce liniștită, bătrînească. De cînd doctorul Serghei Sergheevici Dumcev a dispărut, nu s-a mai auzit nimic despre el în Censkul nostru…
— Cine-i? Cine vorbește?…
PARTEA A DOUA
CASA CU TURNULEȚ
FERESTRUICA FĂRĂ SOMN
Perdeluțele albe de la ferestre au adormit, au pălit, au devenit argintii: deasupra orășelului ve-ghea o lună rotundă. Umbrele acoperișurilor, ale gardurilor, ale macaralelor de pe șantiere, ale arborilor dormeau și ele pe caldarîm în cele mai diferite poziții. Umbra mea însă se deplasa, se agita — dispă-rînd și apărînd mereu: mergeam, căutam căsuța cu turnuleț.
Da! Căsuța cu turnuleț!
Auzind în întunericul nopții pe cineva spunînd că pe doctorul care dispăruse cîndva îl chema Serghei Sergheevici Dumcev, am tresărit surprins, nedumerit, uimit, apoi, după ce mi-am revenit, am exclamat:
— Cine-i? Cine vorbește?
— Eu sînt, Andrei Varfolomeevici, paznicul institutului. De cum am venit să-mi fac serviciul de noapte, am scos scaunul în curte. Noaptea e caldă. La început am ascultat tot felul de valsuri din grădi-na publică. Apoi ați ieșit cu toții și am auzit sfîrșitul convorbirii dumneavoastră. A existat un asemenea doctor în Censkul nostru. Numai că a dispărut…
— Dar cum? În ce împrejurări? Ce s-a întîmplat cu el? l-am asaltat cu întrebările.
Și am auzit drept răspuns:
— Despre asta, prea stimate, degeaba mă-ntrebați pe mine. Au circulat multe și felurite zvonuri. Din vremurile acelea n-au mai rămas în orașul nostru decît poate doi-trei oameni. Uite, de pildă, Bulai Polina Alexandrovna. Este de o vîrstă respectabilă. Să tot fie mai tînără decît mine cu vreo zece ani. Vorbiți cu dînsa și o să aflați multe. Este o persoană foarte simpatică. În oraș i se spunea cîndva «logodnica veșnică». Se pare că l-a așteptat și l-a tot așteptat pe logodnicul ei, pe Serghei Sergheevici Dumcev, în căsuța cu turnuleț din care a plecat el atunci cînd a dispărut. Acolo locuiește ea și în ziua de astăzi.
— Ce adresă are?
— Nu e nevoie de adresă! Iată, dacă mergeți de aci spre stînga, ajungeți la o stradă care vă duce spre piață, de acolo pornește un bulevard, din bulevard cotiți pe a doua stradă, din nou la stînga. Din strada asta socotiți a treia străduță spre dreapta. Pe această străduță, pe partea dreaptă, casa a patra de la colț, după gard. O casă cu turnuleț. Dar, ca să vă explic mai bine: are un mic mezanin. Iar în jurul mezaninului un balconaș cu balustradă.
— Dar numele străduței?
— Înainte îi zicea Verhnetroițki, iar acum nu știu. Mergeți așa cum v-am spus și o s-o găsiți… Prea stimate, de ce să deranjați oamenii noaptea? strigă după mine Andrei Varfolomeevici văzînd că m-am repezit spre străduța din stînga.
Desigur că n-aveam de gînd să bat noaptea la uși străine, să trezesc oamenii la miezul nopții.
Atunci de ce căutam casa cu turnuleț? Se va lămuri oare mai curînd înțelesul ascuns al microîn-semnărilor dacă voi arunca o privire la lumina lunii asupra unei căsuțe oarecare? Și oare poate fi vreo legătură între un om care a dispărut cu mulți-mulți ani în urmă din căsuța cu turnuleț și bilețelele minu-scule, destul de bine păstrate, găsite cu două săptămîni în urmă pe niște flori culese în afara orașului?
Dar trebuie! Trebuie să mă conving neapărat că există o asemenea casă la Censk și că convorbi-rea nocturnă ascultată în tren nu a fost o născocire.
Desigur că se va putea confrunta scrisul de pe bilețelele ciudate cu vreo rețetă păstrată de femeia din casa cu turnuleț. Trebuie să mă conving că aceste bilețele au fost scrise de doctorul care a dispărut. Și n-am să mai apar atît de ridicul în toate presupunerile mele de pînă acum. Dar aceasta e oare proble-ma principală, cum apar eu? Nu, asta n-are nici o importanță, principalul este că nu lipsește mult și misterul cu privire la dispariția acelui om va înceta poate să mai fie un mister. Dar de unde certitudinea că microînsemnările despre jurnalul unor descoperiri și despre tuberculoză le-a scris același om care a trăit aici, la Censk, în căsuța aceea, către care mă îndrept eu acum?
Din bulevard am cotit în a doua stradă pe stînga. Iar din această stradă, în străduța a treia spre dreapta. Iată și a patra casă după gard — casa cu turnuleț!
Pomii din grădiniță foșnesc ușor în bătaia vîntului. Prin frunzișul lor des străbate lumina unei ferestruici. Am urcat încet treptele cerdacului și pe tăblița emailată de pe ușa căsuței, am citit: «Dentista P. A. Bulai. Consultații zilnic, afară de duminică».
Am stat. Am tras cu urechea. În căsuță era liniște. Plopii foșneau ușor. Ferestruica fără somn lumina grădinița: cineva era așteptat.
O NOUA CUNOȘTINȚĂ
Abia răsărise soarele și eu mă și aflam în fața casei cu turnuleț. Sub tăblița emailată zării un bilet scris cu cerneală pe un petic de hîrtie: «Soneria nu sună — rog bateți în ușă».
Am ciocănit, dar ușa nu s-a deschis. Am ciocănit din nou. Tăcere.
M-am uitat la ceas. «Nu e prea devreme?»
Pentru ca să scurtez timpul așteptării m-am dus la gară. Ieșind pe peron am început să aștept sosirea trenului de cursă lungă și, din nu știu ce pricină, l-am întrebat pe impiegatul de serviciu care trecea pe peron:
— Nu știți, are întîrziere?
Iată că a sosit trenul. În gara liniștită s-a stîrnit zarvă, agitație. Oamenii au început să alerge, să se îngrămădească în fața chioșcurilor. Locomotiva șuiera. Și din nou totul în jur a devenit pustiu.
M-am întors la casa cu turnuleț. Veneam pe străduță și mă tot uitam la casă de parcă mă temeam că va fugi undeva, că o va porni din loc, că se va ascunde.
Ceasul arată ora nouă. E timpul!
La ciocănitul meu precaut a răspuns o voce grăbită:
— Viu, viu!
Ușa s-a întredeschis. O femeie mică cu nas ascuțit și-a scos capul legat cu o basma albicioasă care fusese cindva albastră. Niște ochi iuți, curioși, mă priviră cu atenție.
— Aha! Sînteți acela care ați călătorit cu vagonul în care Zinușa mea este însoțitoare? Nu pe dumneavoastră v-a așteptat? Pînă la miezul nopții n-a stins lumina. Intrați, vă rog! Am s-o trezesc.
— Nu, nu! Am venit la dentistă, la Polina Alexandrovna Bulai.
— La Bulai? La Polina Alexandrovna? Poftiți, intrați. Luați loc. Și arătă spre micul scaun pier-dut printre dulapurile înalte și lăzile ferecate care umpleau coridorul lung. O s-o chem numaidecît.