Apropiindu-se de o ușă, stătu ce stătu, trase cu urechea la ceva și se întoarse:
— De cînd locuiesc aci nu mă pot dumiri cum trăiește. Nu știu cînd se scoală, nu știu cînd se cul-că. Nici acum nu-mi pot da seama: doarme sau nu. Bolnavii vin de obicei după-amiază.
— Ei — m-am ridicat eu — o să revin după-amiază.
— Se vede treaba că sînteți venit din altă parte? spuse ea.
— Da.
— Dar de unde sînteți? Stați mult pe aici? O să veniți mai des pe la ea?
— Cam prea multe întrebări dintr-o dată, spusei zîmbind.
— Vai, cetățene — răspunse femeia încet — nu întreb din curiozitate, ci de teamă! Mă tem! Mă tem de toate din casa asta.
— Și de ce vă temeți?
Ea coborî și mai mult vocea și, arătînd spre ușa de care se apropiase mai înainte, rosti:
— De ea mă tem…
În momentul acela se deschise ușa.
— Iat-o! îmi șopti. Mai tîrziu, mai tîrziu am să vă povestesc tot.
În prag stătea o femeie înaltă, căruntă, cu părul pieptănat lins, îmbrăcată într-o rochie neagră de modă veche, încheiată pînă la gît. Părea să aibă vreo șaizeci și cinci de ani.
— Polina Alexandrovna Bulai?
— Poftiți, intrați! Polina Alexandrovna deschise ușa camerei.
«Ciudat cabinet dentar» — m-am gîndit, intrînd.
Camera era plină de dulăpioare străvechi cu o sumedenie de sertare și sertărașe, cu fotolii joase, cu măsuțe cu nenumărate bibelouri. Pe pereți atîrnau gravuri și reproduceri după tablouri demodate, înfățișînd confortul și fericirea vieții de familie. Tablourile aveau rame aurite, înnegrite de vreme, cu marginile rupte. Lîngă fereastră se afla fotoliul dentar, cu pernă și rezemătoare pentru cap, îmbrăcate într-o catifea zmeurie foarte uzată.
Toate purtau urmele vremurilor de altădată, urme de bătrînețe, dar totul era curat, nicăieri nu se vedea un firicel de praf.
— Luați loc în fotoliu — spuse femeia și se apropie de spălător pentru a se spăla pe mîini.
— Polina Alexandrovna, eu nu sînt un pacient.
— Atunci de ce ați venit?
— Ca să stau de vorbă cu dumneavoastră despre Dumcev.
— Despre Serghei Sergheevici? întrebă ea calm și parcă cu o deosebită solemnitate și, în același timp, fără pic de mirare.
Cineva ciocăni ușor în ușă, era femeia din camera vecină.
— Polina Alexandrovna, n-ați luat din bucătărie cratița mea emailată? spuse ea intrînd.
— Nu, Avdotia Vasilievna, n-am luat-o!
— N-ați luat-o? Atunci poate Zinușa mea a pus-o bine. Am s-o întreb mai tîrziu. Acum doarme, draga de ea… Da, uitasem ce-am vrut să vă mai spun: în lădița din bucătărie e un șoarece; l-am auzit toată nopticica. Pesemne că și acum e acolo. Ar trebui să deschideți lada și să-l alungați…
— Un șoarece? În lădița mea cu scrisori?…
Polina Alexandrovna ieși din cameră.
Avdotia Vasilievna rămase pe loc și începu să-mi vorbească.
— Mă tem de ea… Mă tem fiindcă-mi pare că nu-i în toate mințile. Zinușa mea pleacă cu trenul pe săptămîni întregi. Rămîn singură în toată casa cu Polina Alexandrovna. Umblă liniștit, vorbește pu-țin. Încă de mult, cînd nu mă mutasem încă aici, auzeam prin oraș tot felul de vorbe despre ea, cică iese în drum și se tot uită în zare, doar-doar l-o vedea venind pe logodnicul ei, pe care-l așteaptă de o viață întreagă. Iar cînd mă uit la ea, mă gîndesc: «De cînd tot așteaptă să fie mireasă, i-a venit timpul să-și coasă giulgiul…» Zinușa mea spune: «Mamă, de ce te îngrijorezi? Femeia trăiește liniștită, își vede de treabă. E o bătrînică perfect normală». Dar eu tot am îndoieli. Dacă o să veniți mai des la ea, observați-o cu atenție, formați-vă o părere și spuneți-mi dacă să mă tem de ea sau nu…
Se auziră pașii gazdei. Vecina plecă.
Mă adresai din nou Polinei Alexandrovna:
— Vă rog… Scuzați-mă că v-am deranjat… Vă rog să-mi povestiți tot ce știți despre Serghei Sergheevici. Despre modul cum a dispărut…
— Nu, nu, vă rog să nu rostiți acest cuvînt! El nu a dispărut, el a plecat numai… a plecat pur și simplu din această casă.
— A plecat? De mult?
Mi-am dat seama imediat că fusesem lipsit de tact punînd această întrebare, m-am fîstîcit și am tăcut.
Polina Alexandrovna zăbovi parcă pentru a-și face curaj și spuse:
— Iertați-mă, cum vă numiți?
Mi-am spus numele.
— Deci, Grigori Alexandrovici, ce v-a adus aici? Pe Dumcev l-a uitat doar toată lumea.
— Cu totul întîmplător am auzit o convorbire care mi-a stîrnit interesul pentru soarta lui Dumcev. Dar, vă rog, deocamdată nu mă întrebați nimic.
— Bine, vă cred. Cîndva, foarte de mult, mi se spunea logodnica lui Serghei Sergheevici. Vă puteți imagina ce haz făceau pe socoteala mea toți oamenii aceștia plictisiți care trăiesc într-un orășel îndepărtat de provincie! Dar nu despre asta e vorba. Mă gîndesc cum să vă povestesc mai bine despre Dumcev. Nu știu cu ce să încep, cu împrejurările neobișnuite în care l-am văzut pentru prima oară sau cu întîlnirile și discuțiile mele cu el.
— Dacă se poate, povestiți totul pe rînd…
— Dar vă rog puneți deoparte stiloul. Nu poți povesti liniștit, atunci cînd ști că fiecare cuvînt pe care îl pronunți se notează.
M-am supus, am băgat stiloul și blocnotesul în buzunar, m-am instalat mai comod în fotoliu și m-am pregătit să ascult.
— Așadar, a fost de mult… începu Polina Alexandrovna.
În dosul ușii se auzi larmă.
— Nu dați atenție, Gibraltar mută mobila și mătură din nou porțiunea de dușumea curată de lîngă ușa mea.
— Dar de ce Gibraltar?
— Așa am botezat-o pe vecina mea Avdotia Vasilievna pentru că nu poți trece pe neobservate prin fața ochilor ei, așa cum un vapor nu poate trece neobservat prin Gibraltar. Fiecare este studiat în mod amănunțit. Suspectează totul și pe oricine.
— Așadar, a fost de mult… — am repetat eu.
ICAR LA BÎLCI
— Da, a fost de mult — repetă Polina Alexandrovna. Aveam pe atunci șaptesprezece ani. Țin minte ziua, ora și chiar clipa în care l-am văzut pentru prima oară pe Serghei Sergheevici Dumcev. Asta s-a întîmplat în timpurile eroice ale navigației aeriene… Era într-o duminică, la 9 iunie, zi de bîlci…
Ea vorbea… vorbea și eu o ascultam. Și ascultînd-o am uitat la un moment dat că îmi vorbește o femeie bătrînă, căruntă. Evocarea viselor ei nerealizate a întors parcă trecutul, a mistuit deceniile ce s-au scurs. Mă găseam acum împreună cu povestitoarea în mijlocul unui bîlci meridional, zgomotos și pestriț. Totul se petrecea parcă în fața mea, în prezent.
Te trezești dimineața, deschizi obloanele, deschizi fereastra și bîlciul răsună cu toată larma lui; freamătă mulțimea pestriță de oameni, îți iau ochii basmalele și fustele viu colorate ale femeilor, totul vîjîie, te asurzesc țipetele, nechezatul cailor, behăitul oilor, mugetul vacilor.
În prăvăliile și gheretele înjghebate în pripă, din scînduri proaspăt vopsite, se lăfăie la soare, strălucesc în toată splendoarea culorilor lor violente panglicile, stămburile, basmalele, mărgelele, con-topindu-se și sclipind în fîșii viu colorate.
E o înghesuială de nu poți răzbate!
Călușeii se învîrtesc scîrțîind în gemetele flașnetei, în țipetele fetelor care stau în micile calești pictate, în fluieratul flăcăilor care călăresc caii de lemn nărăvași — flăcăi veseli, batjocoritori, cu șepcile trîntite voinicește pe-o ureche.