Strecurîndu-se cu chiu cu vai pe sub carele neguțătorilor și printre picioarele cumpărătorilor, un cățel de curte își caută stăpînul adulmecînd pămîntul și strîngîndu-și coada-ntre picioare. Dar zadarnic îl caută! Stăpînul lui e undeva într-o cîrciumioară. Un flăcău cu o armonică izbește cîinele cu piciorul; cățelul schelălăie, se ghemuiește, își strînge coada, se repede sub un car și pornește apoi să-și croiască drum mai departe.
Niște cîntăreți orbi cîntă un cîntec trist, un cîntec lung și monoton, fără început și fără sfîrșit. Îi conduce, croindu-le drum prin mulțime, un băiețaș bălai, cu nasul ascuțit, cu ochișori vicleni, întinzînd căciula ruptă. Iar ei merg după el, cu mîinile puse unul pe umărul celuilalt, ridicînd spre înaltul cerului fețele lor senine.
În urma lor pășește ușoară și nepăsătoare o țigancă cu o broboadă viu colorată, cu franjuri, azvîr-lită pe un umăr, împodobită cu mărgele, zornăindu-și salbele și cerceii sclipitori, uriași, semicirculari. Saltă ușor din umeri, strecurîndu-se printre care și prăvălii, apucă de mînă cînd pe unul, cînd pe altuclass="underline" «Aurește mînuța, să-ți ghicesc, să-ți spun soarta!»
Iar soarele se ridică din ce în ce mai sus și e din ce în ce mai cald. Bîlciul meridional devine din ce în ce mai zgomotos și mai plin de lume.
Deodată, de undeva de departe se aude un strigăt prelung: «Zboară! Un om zboară în cer!»
Strigătul se înecă în larma și în vuietul bîlciului fără ca nimeni să-l fi luat în seamă. Tîrgul conti-nua să vuiască.
Un om în suman, cu chipiu cu cozoroc lucios, sări pe un car și-și agită brațele.
«Fraților! strigă el de pe car. Fraților, priviți! Priviți ce se întîmplă pe foișor!»
«Unde, unde?»
«Acolo pe foișor! De pe foișor o să zboare un om! Un om o să zboare la cer!»
Și mulțimea dezordonată, curioasă, dornică de spectacole, se năpusti spre foișorul ce se zărea pe deal.
Pe platforma lată a foișorului se afla un aparat care semăna cu o libelulă uriașă. Lîngă aparat stă-tea un tînăr și îndrepta niște curele lungi.
Era îmbrăcat într-o rubașcă rusească peste care purta o pelerină neagră. Avea fața palidă, degete lungi, nervoase, buzele strînse, iar cînd se îndreptă, ochii i se ațintiră concentrați undeva departe, peste capetele oamenilor adunați în jurul platformei.
Era un om straniu, de neînțeles, și părea foarte singur în bîlciul meridional, zgomotos și strident. Părea atît de preocupat de aparatul său, încît nici nu băga de seamă ce se petrece în jurul lui.
Patronul care construise foișorul de pe deal încasa cîte cinci copeici de la fiecare spectator care intra după îngrăditură.
Curînd locul îngrădit se umplu de lume.
Patronul urcă cîteva trepte ale foișorului și strigă:
«Prea stimate doamne și domni! Peste cîteva clipe un om va zbura spre cer. Veți vedea cu proprii dumneavoastră ochi. Oare pentru banii dați nu dorește nimeni să-i pună întrebări acestui om? Este totuși vorba de un om care își va lua zborul către cer și se va întoarce înapoi la noi!»
Patronul își șterse chelia lucioasă cu o batistă roșie cadrilată.
Din mulțime se auziră glasuri — lumea se adresa omului de pe foișor:
«Spune cine ești?»
«Ce fel de nație ești?»
«Ai brevet de meșter? În ce breaslă?»
«Dacă zbori la cer — ce credință ai?»
«Sînt Serghei Sergheevici Dumcev! Sînt rus!» — răspunse tînărul.
«Ei, zboară!» se auzi din mulțime.
Omul cu numele de Dumcev își scoase pelerina și continuă să trebăluiască lîngă aparat.
«Onorat public! se adresă patronul mulțimii. Răbdare! Doar cinci-zece minute și are să zboa-re!…»
— Stăteam în apropierea foișorului — își continuă povestirea Polina Alexandrovna — și vedeam cum lui Dumcev îi tremurau mîinile. M-a cuprins neliniștea, emoția, spaima. Doar era înalt foișorul! Oare nimeni de aici nu înțelegea că acest om atît de cutezător are să cadă, o să se prăbușească și n-o să mai rămînă nimic din el?
«Convinge-l să renunțe, convinge-l să renunțe la zbor!» îl rugam mereu pe fratele meu care era cu mine.
Studia la Politehnică, purta epoleți aurii pe tunica albastră și se descurca foarte bine în treburile tehnice. Mă însoțea pretutindeni. Ce mult e de atunci! Purtam pe vremea aceea o pălărie mare de pai și aveam cozi blonde, lungi.
«Colega! strigă fratele meu inventatorului. Nu vrei să te ajut?» Și începu să suie pe foișor.
Dar inventatorul clătină din cap negativ și continuă să trebăluiască lîngă aparat.
În jur oamenii comentau:
«N-are să zboare niciodată!»
«Dar pasărea de ce zboară? Toată puterea pasării stă în pene — explica un neguțător. Iar aripile aparatului lui n-au pene.»
«Dar liliacul zboară sau nu? se întoarse fratele meu și adăugă: Reiese că nu penele sînt totul!»
«De ce nu zboară odată! Are de gînd să ne țină pînă la noapte aici?»
«Mai repede! Să înceapă! E tîrziu!» striga mulțimea nerăbdătoare.
Dumcev desfăcu larg aripile și trase aparatul la marginea foișorului.
Mulțimea se liniști.
Își vîrî picioarele în curele și-și potrivi aparatul la brîu. Apoi începu să-și vîre mîinile sub aripi. Aripile erau ușoare, din nuiele de salcie, înfășurate într-o pînză și foarte mobile, pesemne cu articulații.
«Uite acuși are să zboare!» se auziră voci.
«Stai! Stai!» strigă deodată patronul, care nu stătuse locului nici o clipă. Fusese văzut cînd pe foișor, cînd alergînd la portiță să verifice încasările, îmbrîncind mulțimea și petrecînd pînă la foișor pe un funcționar înfumurat care venise cu soția sa.
Acesta îi strigă lui Dumcev:
«Soția mea dorește să vă pună o întrebare, iar dumneavoastră, domnule, fiți bun și răspundeți-i!»
Soția funcționarului își agită lornionuclass="underline"
«Tinere, sînt curioasă să știu ce material e acela cu care ai acoperit aripile? De jos mi se pare că e muselină. Spune-mi, unde ai găsit o culoare atît de încîntătoare și cît ai plătit arșinul?»
Dumcev răspunse amănunțit la această întrebare.
«Acum zboară!» strigă patronul.
Fratele meu îmi spuse încet:
«Polea! îți amintești de aceste versuri:
Se auzi un glas din mulțime:
«Se măsoară cu vîntul!»
Pe neașteptate Dumcev se aruncă de pe platformă.
Toată lumea încremeni. Nu se mai auzi o suflare. Și deodată toată această omenire începu să aler-ge după el. Alergau cu toții, sărind, cățărîndu-se peste îngrădituri. Alergau în tăcere, cu capetele date pe spate.
Deodată aparatul se înclină. Toți se dădură repede la o parte.
Cu o smucitură rapidă a picioarelor vîrîte în scările prinse de coada în formă de evantai, Dumcev restabili echilibrul.
Libelula se îndreptă.
«Ura-a-a!!!» vui lumea în jur.
Dar aceasta nu dură decît un minut sau două.
O rafală de vînt flutură basmalele femeilor. Oamenii care alergau după aparat își țineau cu mîna șepcile și chipiele. Vîntul începuse să bată cu putere.
Fratele meu, care alerga lîngă mine, strigă: