«Nenorocire! Vîntul îi este potrivnic! Icarul nostru trebuie să se ia la trîntă cu vîntul!»
Am văzut atunci aripile uriașei libelule înclinîndu-se mult, cînd într-o parte, cînd într-alta, gata-gata să se prăbușească.
Fratele meu strigă din nou:
«Priviți, vîntul apleacă aparatul pe partea stîngă — Dumcev scoate picioarele pe partea dreaptă! Vîntul pe dreapta — Dumcev spre stînga! Și aparatul se îndreaptă!»
Dar vîntul părea că a înțeles șiretlicurile omului și se năpusti mai furios asupra lui. Aparatul veni cu botul în jos — ca o pasăre care vrea să ciugulească ceva de pe pămînt.
Atunci Dumcev începu să coboare și să ridice cu brațele aripile și aparatul se îndreptă din nou pentru o vreme. Cineva rosti lîngă mine:
«Îl lasă puterile! Nu-i chip să te agăți de văzduh!»
Și într-adevăr aparatul venea în cădere spre pămînt. Zadarnic își mai mișca aripile. Vîntul îl împingea spre mare.
Mulțimea exclamă:
«Se îneacă! Se îneacă!»
Femeile începură să se tînguiască, cineva își făcu semnul crucii. Aparatul se înfipse în nisip chiar în malul apei.
«A murit! A murit!» strigă mulțimea și fugi spre mare.
Alergam înaintea tuturor. Pălăria mea de pai îmi căzuse într-o parte, abia se mai ținea de pangli-că. Am ajuns prima la Dumcev și îndată după mine sosi fratele meu.
«Sînteți în viață?» am strigat eu.
Dumcev se mișcă. Am desfăcut curelele și l-am ajutat să iasă de sub aparatul împotmolit în nisi-pul mărunt.
Oamenii veniră în fugă. Se apropiară apoi precauți și în tăcere, de parcă s-ar fi temut să nu-l tul-bure pe Dumcev. Chiar și băiețandrii desculți și ciufuliți, care alergau de la mulțime spre aparat și de la aparat spre mulțime, vorbeau între ei în șoaptă.
Fratele meu îi rugă pe toți să se împrăștie.
Cineva a adus un ulcior cu apă, iar eu i-am udat fruntea lui Dumcev. Fratele meu fugi după o birjă.
Dumcev își reveni. Dar el nu observa pe nimeni. Timpul trecea. Oamenii începură să se împră-știe. Deodată el făcu un efort, vrînd să se ridice.
L-am ajutat să se ridice. Cînd își văzu aparatul sfărîmat, rosti încet, cu îndărătnicie:
«Am să mai zbor eu! Am să mai zbor!»
Deasupra noastră zbură ușor un pescăruș.
«Așa ca pasărea asta?» am întrebat.
«Ca pasărea?» făcu el.
«Ca pescărușul acesta?» am repetat eu.
El tăcu îndelung, rămase pe gînduri, apoi deodată strigă cu toată convingerea:
«Nu! Nu! Voi zbura mai bine decît păsările! Voi zbura ca musca! Ca ea am să zbor, și am să ajung pînă la cer. Am să stau în aer tot atît de sigur cum stă omul pe pămînt!»
M-am speriat: nu cumva și-o fi ieșit din minți? Și l-am întrebat:
«Ce fel de muscă? Ce-i cu dumneavoastră! Oare musca stă în aer?»
El n-a răspuns nimic. Apoi a adăugat încet:
«Voi învăța să fac toate acestea, dar nu aici! Ci acolo… numai, acolo!»
«Unde?» l-am întrebat.
Dar nu mi-a răspuns nimic.
Mi se făcu frică. Fratele meu nu venise încă cu birja.
Încet, sprijinindu-se de brațul meu, Dumcev porni spre oraș.
Aparatul a rămas — sfărîmat — pe malul mării. Se lăsa întunericul, îl ajutam să meargă pe acest om ciudat…
Alături de el am auzit acum altfel, într-un fel nou, freamătul mării, am văzut într-un fel nou razele oblice ale soarelui cînd apune.
El mergea alături de mine cu capul plecat. Nu s-a uitat niciodată la mine. Și tot timpul șoptea:
«Nu există altă ieșire. Nu există altă ieșire! Numai de la ele! Să învățăm de la ele.»
Auzeam aceste cuvinte, dar nu înțelegeam nimic și nu întrebam nimic. Iar soarele se culca în mare.
SCRISOAREA LUI ANDREI BULAI
Afară vecina era în plină activitate: auzeam bocănitul pantofilor ei și fîșîitul prelung al măturii.
Din primul moment chiar, cînd Polina Alexandrovna și-a început povestirea ei, mi-am spus: «Trebuie să verific cît mai repede dacă aceste microînsemnări sînt scrise de mîna doctorului Dumcev. Trebuie comparat scrisul! Aceasta trebuie făcut în primul rînd».
Dar povestirea se prelungea — nu se mai isprăvea — și încet-încet începură să mă năpădească alte gînduri și sentimente. Simțeam bătaia tăioasă a aerului, rafala iute a vîntului ce țîșnea de sub aripile primelor aparate de zbor. Cît de luminos și de cutezător fusese visul acelor oameni care, primii, au încercat să supună spațiul aerian!
Ciudată situație: să șezi într-un fotoliu dentar, să privești o veche bormașină de picior și tot felul de alte instrumente metalice strălucitoare, dar să nu vezi nimic din toate acestea, ci să percepi cu inima căldura și lumina visului ce pusese stăpînire pe Dumcev atunci cînd s-a ridicat cu aparatul său rudi-mentar în aer și și-a luat zborul deasupra bîlciului gălăgios.
Dar ce vroiau să însemne acele cuvinte rostite de Dumcev după zborul său nereușit: «Voi învăța să fac toate acestea, dar nu aici! Ci acolo… numai acolo!» Bine ar fi să pot înțelege această frază cum trebuie, bine ar fi să-i pot dezvălui adevăratul ei sens!
Măturica vecinei continua să fîșîie pe coridor. Polina Alexandrovna întrerupse tăcerea:
— V-am mai spus că zborul lui Dumcev a fost urmărit și de fratele meu care studia la Petersburg, la Institutul Politehnic. După acest zbor fratele meu l-a vizitat adesea pe Dumcev, iar în anii următori, de cîte ori venea la Censk, nu uita să treacă de fiecare dată pe la el.
Iată ce mi-a scris fratele meu cînd a aflat de dispariția lui Serghei Sergheevici.
Și Polina Alexandrovna îmi întinse o scrisoare îngălbenită:
«Dragă Polea!
Sînt tulburat, zguduit de cele ce mi-ai comunicat despre Dumcev. Îmi scrii că îmbrăcămintea i-a fost găsită pe malul mării. E posibil să se fi înecat. Și totuși eu nu mă pot împăca cu ideea asta. Încerc să reconstitui din bucățele — ca și cînd aș lucra la un mozaic — figura acestui om, pe care n-am să-l mai văd niciodată. Ce vastă sferă de preocupări, ce multilateral cîmpul său de cercetări științifice și experiențe. Surprinzător — într-adevăr! Odată, urmărindu-l în timpul experiențelor, m-am surprins gîndind: «Este de necrezut cum pot încăpea în capul unui singur om atîtea preocupări științifice deoda-tă, atît de variate și atît de îndepărtate una de alta!» Nu m-am putut abține, i-am spus lui Dumcev gîn-dul meu. El nu s-a supărat: «Da, înțeleg! Așa pot apărea lucrurile văzute dinafară… Dar cine-mi ser-vește de exemplu?»
Drept răspuns s-a repezit cu o vioiciune la raftul cu cărți, a scos un volum de Pușkin și mi-a citit:
«Istoric, retor, mecanic, chimist, mineralog, pictor și poet, pe toate le-a-ncercat și pe toate le-a pătruns…»
Despre cine vorbește? Despre Lomonosov! «El trebuie să ne fie pildă, de la el trebuie să învățăm cum să pătrundem în diferitele domenii ale științei.»
«Asta a fost cîndva… — i-am spus — în îndepărtatul secol al optsprezecelea!»
«Cîndva? Am să dovedesc că și în timpurile noastre științele naturale și tehnica se împletesc. Chiar și de la musca ce stă în aer trebuie să învățăm cum se construiește un aeroplan. Între cele mai felurite ramuri ale științei sînt asemănări, puncte de interferență. Chiar și între matematică și poezie se pot stabili legături.»
Cînd a ajuns aici nu m-am mai putut stăpîni:
«Dar dumneata crezi într-adevăr că matematicienii au scris poezii, iar poeții…»
«Lobacevski a scris versuri la fel ca și Tiutcev, poetul meu preferat. Amîndoi au fost poeți! Și sînt apropiați unul de celălalt prin spirit și stil.»