«Bine — am spus eu — citește-mi o poezie a lui Lobacevski.»
«Am să-ți citesc întîi din Tiutcev, iar apoi din Lobacevski — îmi spuse eclass="underline"
Iar acum ascultă-l pe Lobacevski:
«Dar voi, a căror existență a fost transformată de o întîmplare nedreaptă în bir greu pentru folosul altora, voi, ale căror minți s-au îndobitocit și ale căror sentimente s-au stins, voi nu gustați din plin viața! Pentru voi natura e moartă, vă sînt străine frumusețile poeziei, arhitectura este lipsită de farmec și strălucire, istoria veacurilor este neinteresantă…»
Dumcev citea aceste rînduri cu un aer solemn. Dar eu tot nu înțelegeam care este legătura comună dintre Tiutcev și Lobacevski.
Și iată că acum, cînd Dumcev nu mai este, am luat în mînă volumașul lui Tiutcev și lucrările lui Lobacevski, am citit din nou aceleași fragmente, și iată — am ajuns să spun: «Da, Dumcev avea dreptate. Atunci, în zilele acelea, nu l-am înțeles. Acum mă căiesc că nu l-am înțeles».
Nu știu de ce, îmi amintesc acum de o discuție cu Serghei Sergheevici. În dimineața plecării mele din Censk, înainte de a-mi lua rămas bun, l-am întrebat:
«Dumneata faci cercetări în diferite domenii ale științei, dar care este scopul acestor cercetări și care este obiectivul principal pe care-l urmărești?»
«Vreau să devin un microscop, un microscop viu!»
«Desigur glumești, Serghei Sergheevici.»
«De loc — continuă Dumcev serios și simplu. De ce nu vrei dumneata să admiți că un om poate face diferite experiențe prin care să ajungă la descoperirea unor anumiți fermenți cu proprietăți extraor-dinare. E imposibil de imaginat așa ceva?»
«Da», i-am răspuns.
«Admiți că asemenea fermenți se pot afla chiar în fața dumitale pe masă, sub forma unui fir de praf pe care omul îl înghite o dată cu aerul. Și iată…»
Dumcev căzu pe gînduri.
«…și iată — am continuat eu — omul vede deodată lumea parcă prin lentilele unui microscop.»
«De ce parcă? Lumea începe într-adevăr să se mărească în fața acestui om și în raport cu el, pen-tru că omul începe să… Dumcev nu-și termină fraza și izbucni într-un rîs veseclass="underline" Strașnic te-am păcălit, nu-i așa? Omul-microscop… fermenți puternici… Așa-i că era o născocire absurdă, caraghioasă? Dum-cev a început să rîdă din ce în ce mai tare și mai bine dispus. Și dumneata erai cît pe ce să mă crezi.»
Își luă vioara și începu să cînte mazurca lui Wieniawszki…
Scumpă Polea! Știu bine că Serghei Sergheevici și-a cheltuit toți banii cu experiențele lui, sau pe medicamente pentru bolnavii săi. Eram de față cînd într-o zi proprietarul casei în care locuia a venit la el și i-a spus:
«Dumitale, doctore, nu-ți mai rămîne decît să te arunci în mare — nu mi-ai plătit chiria de anul trecut.»
Așadar plătește, Polina, la primirea scrisorii mele tot ce i se cuvine proprietarului și mută-te cu mama în această căsuță. Încuie laboratorul. Cînd am să vin, vreau să examinez însemnările, lucrările, experiențele lui Dumcev.
A trecut de ora patru noaptea și trebuie să închei scrisoarea. E ceva straniu în toată această întîm-plare și de neînțeles… Sinucidere? Dar cîte cercetări începuse el! Se afla doar în fața unei sarcini știin-țifice mărețe! Nu cred să fi întrerupt el singur toate acestea. Și apoi sinuciderea înseamnă lașitate. Îl re-văd pe Dumcev așa cum stătea atunci, calm, concentrat, pe platforma de la bîlci, gata pentru zborul său atît de îndrăzneț, de nebunesc… Scrie-mi, Polea dragă, totul mai amănunțit și mai limpede. Cît de mult doresc să vin la voi și cît mai repede, ca să vă văd pe toți!
Fratele tău, Andrei Bulai.»
— Dar nu am mai apucat să-i răspund fratelui meu — spuse încet și cu amărăciune Polina Alexandrovna. Un provocator l-a trădat jandarmilor țariști fiindcă participase la o acțiune revoluționară. A murit pe drum, în mijlocul convoiului cu care era dus la deportare. Am făcut așa cum m-a sfătuit el, m-am mutat în această casă. Laboratorul l-am încuiat. Totul a rămas acolo așa cum era, atunci cînd Serghei Sergheevici i-a călcat pentru ultima oară pragul… Dacă doriți vi-l pot arăta. Bătrîna femeie scoase din sertarul măsuței o cheie mare și ruginită.
ÎN LABORATORUL LUI DUMCEV
Am deschis ușa pentru a o urma pe Polina Alexandrovna în laborator. Luase cu ea o lumînare într-un sfeșnic de aramă și chibrituri.
În prag, apăru în fața noastră Avdotia Vasilievna, vecina Polinei. Mă privi cu subînțeles, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Tăcu însă.
Am urcat scara interioară, îngustă, cu trepte ce scîrțîiau, și ne-am oprit pe un mic palier în fața laboratorului lui Dumcev. Polina Alexandrovna deschise lacătul ruginit care atîrna la ușă.
Flacăra lumînării tremurătoare și inegală smulse brusc din întunericul laboratorului tot felul de obiecte: retorte, cărți, flacoane, note, o cutie de vioară, un stativ cu eprubete, portrete, un microscop, o tăviță de aramă pentru ceai, cu pahar și o farfurioară, o lampă de spirt, o lupă.
Am luat din mîna Polinei Alexandrovna lumînarea și am străbătut cu precauție întreaga cămăruță. Am cercetat pereții, tavanul. Era un mezanin de o formă ușor rotunjită. De afară părea un turnuleț. Ferestrele erau închise și obloanele erau trase. Polinei Alexandrovna îi făcea probabil rău să revadă acest cadru; cînd se afla aici o cuprindea tristețea, căci mă lăsă curînd singur. Țin bine minte cum a plecat cu pași înceți, liniștiți, prudenți.
Pe o măsuță se afla o construcție ciudată. Părea să fie modelul unei insecte în zbor. Deodată zării un bilet. Am suflat praful și de sub el a apărut un scris ascuțit, cu legătură ușoară, oarecum de modă veche. Un scris cunoscut! Era aceeași mînă care scrisese microînsemnările pe care le-am citit la institut sub microscop.
Mă gîndeam în tăcere, ținînd lumînarea în mînă: «El este, Serghei Sergheevici Dumcev, același care a scris despre o călătorie în care urmează să plece, pentru a transmite jurnalul cu descoperirile sale. Ce fel de călătorie să fi fost aceea? De ce a micșorat textul însemnărilor? Și cum se explică că însemnările scrise de el cu atîta vreme în urmă au putut să ajungă abia acum pe florile de lîngă chioșc? Sau poate nu Dumcev, ci altcineva a micșorat cu ajutorul aparatului fotografic file din vechiul său jur-nal și le-a scăpat pe florile acelea.
Dar cine să-mi răspundă la aceste întrebări? În jurul meu e liniște. Liniștea ascultă și scîrțîitul căruței care trece acum pe sub fereastră, și claxonul îndepărtat al unui automobil rătăcit undeva, pe o străduță din apropiere. Liniștea trage cu urechea și tace. În toți anii care au trecut, liniștea a păstrat pentru ea singură sunetul ușor al retortelor și flacoanelor mutate din loc de Dumcev, a păstrat foșnetul cărților răsfoite, scîrțîitul sec al peniței, a păstrat pașii grei ai omului concentrat, care în ultimul minut înainte de plecare s-a oprit îngîndurat lîngă această ușă. Liniștea a tras cu urechea: iată pașii lui au început să se îndepărteze — treptele scîrțîie tot mai înfundat. Deodată a pocnit ușa de la intrare și liniș-tea a tresărit. Clinchetul jalnic al clopoțelului de la ușă — iată tot ce-a auzit pentru ultima oară liniștea. Și omul dispăru pentru totdeauna!