«Ce ciudat! mi-am zis. Și acest laborator atît de neobișnuit în care se înregistrează bîzîitul țînțarilor, se calculează bătăile de aripi ale viespiei… Unde pe fișele cu lucrările lui Kibalcici și Țiolkovski se amintește de larva libelulei… Dar de ea s-a pomenit și într-una din microfotografii…
Cîte absurdități puse laolaltă în această casă mică dintr-un orășel liniștit de provincie! Și cît de enigmatice sînt microînsemnările în care Dumcev dă oamenilor sfaturi — tardive și inutile — despre modul cum trebuie tratată tuberculoza sau în care scrie că lumea a crescut în fața lui de «o sută-două sute de ori»…
Lumînarea continuă să ardă. Ferestrele laboratorului sînt închise cu obloane. Cărțile tac. Tac retortele, flacoanele și eprubetele. Tace bătrînul microscop, plecîndu-și obosit ocularul peste o lamelă de sticlă prăfuită.
Unde este acum Dumcev? Ce s-a întîmplat cu el?
Arunc o ultimă privire asupra laboratorului. Mă uit la cutia prăfuită în care se află vioara lui Dumcev, îmi amintesc de mazurca lui Wieniawszki pe care a interpretat-o atunci cînd a vorbit despre fermenți, despre un praf extraordinar, despre omul-microscop… Da! Dar praful despre care vorbește el nu l-am găsit în laborator! Altminteri praf… pretutindeni… așternut pe toate obiectele. Dar ce poți descoperi în el la lumina lumînării și cu obloanele închise!
LAMPA CU REFLECTOR
Cobor cu lumînarea în mînă treptele care scîrțîie, cu grijă să nu mă împiedic pe scara întunecoasă; mă întîmpină privirea nedumerită a vecinei, pe care o găsesc tot cu mătura în mînă. Parcă ar vrea să-mi spună: «Ce folos veți avea, cetățene, din toate astea?»
Am întrebat-o pe Polina Alexandrovna unde este praful de care amintește fratele ei Andrei în scrisoarea sa. Ar fi bine să-l găsim și să-i facem analiza chimică.
— Nu știu — rosti ea cu amărăciune și durere în glas — nu știu unde-i praful. După dispariția lui Dumcev oameni străini au răscolit laboratorul, au căutat, au examinat totul, dar n-au găsit nici un fel de praf.
Cu o expresie de neputință și naivitate ea începu să-și plimbe degetele prin franjurii feței de masă și privi cu tristețe pe fereastra prin care răzbătea ziua de vară cu toată arșița ei. Și deodată-și aminti:
— Am un bilețel de la Serghei Sergheevici pe care nu l-am arătat nimănui. Ultima oară l-am văzut pe Serghei Sergheevici într-o sîmbătă seara…
Ascultam cu atenție, fără s-o întrerup, și numai după ce-și isprăvi istorisirea am înțeles legătura strînsă dintre cele spuse de ea și acest bilețel.
— …Am trecut pe la Serghei Sergheevici cu jupîneasa Duneașa, ca să-i duc niște cărți pe care i le împrumutase fratelui meu și care nu apucase să i le restituie înainte de plecarea sa. Mă pregăteam să plec, cînd îl văzui deodată îngîndurat. Își luă vioara și începu să cînte «Furtuna încețoșează cerul». Era întotdeauna îngîndurat, avea o inimă mare și tristă, dar în seara aceea surîsul și privirea îi erau vesele. Am început să fredonez. Muzica îl captiva din ce în ce mai mult. De undeva de departe se auzea bubui-tul tunetului. Pe cer se adunau nori. Trebuia să mă întorc cît mai repede acasă. Dar nu mă puteam deci-de să-l întrerup… Serghei Sergheevici cînta, cînta mereu. Deodată trăsnetul bubui foarte aproape.
«Domnișoară, domnișoară! intră fuga jupîneasa mea. V-am adus. de acasă umbrela, galoșii și șa-lul.»
Dumcev lăsă vioara din mînă. Mi-am luat repede rămas bun, l-am rugat să nu mă conducă. El mi-a spus că va cînta toată noaptea. Am pornit în fugă prin ploaie cu Duneașa acasă. Cînd am ajuns în col-țul străzii, mi-am întors pentru o clipă privirea înapoi. Pentru ultima oară! A fost o furtună îngrozitoa-re, o ploaie torențială…
În timp ce o ascultam pe Polina Alexandrovna, îmi răsună în memorie acea voce bătrînească, întreruptă de tuse, acolo, în tren:…» Îmi amintesc, a fost o mare furtună. Cu ploaie torențială. Și deoda-tă, aproape de tot, se auzi o vioară».
— Toată noaptea a plouat. Se mai potolea din cînd în cînd, ca să înceapă apoi cu și mai multă furie. Sufla vîntul. Copacii foșneau pe sub fereastră. Toți din casă s-au culcat devreme. Am ațipit și eu. Deodată aud o bătaie ușoară și repede în geam. Era cineva care bătea din ce în ce mai stăruitor. Cîinele din curte începu să latre, dar se liniști îndată și schelălăi, de parcă ar fi descoperit o persoană cunoscută. M-am repezit la fereastră. Mi-am lipit fața de geam. Mi-am împreunat palmele. Prin geamul ud mă pri-veau niște ochi cunoscuți, ochii lui Serghei Sergheevici! Am scos un țipăt. Atunci Duneașa veni fuga cu o lumînare din cealaltă cameră:
«Domnișoară! Domnișoară! Ce s-a întîmplat?»
«Nimic, du-te la culcare!» i-am răspuns.
După ce plecă, am deschis fereastra. Grădina udă fremăta neliniștită, cu un foșnet surd. Ploua din ce în ce mai tare și mi se păru că aud îndepărtîndu-se niște pași grei. Era Dumcev. Probabil că venise să-mi transmită ceva, dar n-a mai îndrăznit, l-a speriat Duneașa cu lumînarea ei.
Dimineața veni cenușie, cețoasă. Cerul nu se înseninase. Și era ciudat să auzi cît de vesel ciripesc vrăbiile ude de ploaie! Pe pămîntul de sub fereastra mea am văzut o urmă. Era plină de apă. Am tri-mis-o îndată pe Duneașa la Serghei Sergheevici. Ea se întoarse curînd cu o veste de necrezut.
«A dispărut doctorul nostru!»
Prin oraș începuseră să circule tot felul de zvonuri. Se spunea că doctorul s-a înecat, că i-au găsit chiar și îmbrăcămintea.
Odată, trecînd prin bucătărie, am văzut-o pe Duneașa aprinzînd cu o hîrtie surceaua pentru samovar. Mi-a sărit în ochi un scris cunoscut… I-am smuls hîrtia, am stins-o și am netezit-o. Era boțită și arsă.
Da, era scrisul lui Serghei Sergheevici. Ușuratica Duneașa n-a fost în stare să povestească ca lumea de unde și cum a ajuns la ea hîrtia aceea.
Polina Alexandrovna se apropie de un dulăpior de stejar sculptat, cu grile glisante, alcătuite din stinghii bine lustruite — mărturie a concepției migăloase a tîmplarilor din secolul al nouăsprezecelea, și începu să caute ceva.
— Caut și tot caut — spuse ea — și nu-l găsesc. Unde-o fi bilețelul acela… Ah, uite-l!
Așeză pe masă cu multă băgare de seamă și grijă o mapă de catifea. O deschise:
— Citiți!
Pe hîrtia arsă pe care mi-o întinse rămăseseră următoarele cuvinte:
«Mult stimată Polina Alexandrovna! Sînt nevoit să plec pentru o bucată de vreme. Vă rog să aprindeți în fiecare seară lampa cu reflector în laboratorul meu…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….citiți……………………………………………….. dintre Darwin și Fabre……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Același scris: pe toate însemnările din laborator, pe foile citite la microscop și pe hîrtia arsă și îngălbenită. Același scris.
Cu cît cercetam mai atent cuvintele răzlețe, cu atît mai mult mă cuprindea un sentiment de îngrijorare, o neliniște grea. Aceste cuvinte disparate, scăpate cu greu de foc, atît de părăsite și singuratice, m-au apropiat de soarta acelui necunoscut, care a pus cîndva în ele atîtea speranțe. Ce s-a întîmplat cu el? «Sînt nevoit să plec pentru o bucată de vreme»… Poate că nici nu s-a înecat?