— Eu am procedat așa cum m-a povățuit fratele meu în scrisoare: m-am mutat în căsuța în care a locuit și de unde a plecat Serghei Sergheevici — spuse Polina Alexandrovna. Și continuă cu amărăciu-ne: Atunci, de mult, îndată după plecarea lui Dumcev, au venit aici tot felul de oameni, s-au uitat, s-au mirat. Și am observat atîtea zîmbete neîncrezătoare, atîtea priviri ironice! Dar nu le-am luat în seamă. N-am permis nimănui să se atingă de nici un obiect din casa lui. Dar probabil că unul din vizitatorii curioși a fost pus pe glume proaste.
În revista umoristică a provinciei noastre această întîmplare a fost luată în zeflemea, iar textul a fost însoțit chiar de o caricatură. Iată, am păstrat fițuica. Vedeți… se numește «Fluturele»… poartă un nume atît de ușor și mi-a adus o jignire atît de grea! Priviți, citiți în pagina șaptesprezece…
«În legătură cu îndelungile discuții — am citit pe filele revistei îngălbenite — în jurul misterioasei dispariții a doctorului Dumcev, locuitor al orașului Censk, publicația noastră «Fluturele» n-a precupețit nici o cheltuială pentru a trimite în acest oraș pe corespondentul său, domnul Petrușin. Acesta a oferit cu amabilitate redacției o povestire literară autentică despre atît de comentatul eveniment, sub forma unei piese dramatice în patru tablouri.
Tabloul I. Pe o stradă din Censk. Duminică. E amiaza. Sună clopotele. Ușile bisericii sînt larg deschise. Sosesc faetoane, droști, călești, de arcurile cărora se agață ștrengari desculți. Cînd birjarul îi sperie cu biciul, ei aleargă alături de caleașcă și strigă:
— Se însoară! Doctorul-libelulă se însoară azi!
Tabloul II. Casa mirelui. Intră fuga o vecină. Se adresează servitoarei doctorului:
— Arsenievna! strigă ea. Mai repede! Mai repede! Coriștii s-au dus la biserică! Mirele tău încă nu e gata?
Arsenievna bate la ușă:
— Serghei Sergheevici, grăbiți-vă! E timpul să vă duceți la cununie! Poftiți, luați o cămașă scrobită.
Ușa se deschide, de după ea se întinde mîna doctorului. Ia cămașa. Ușa se închide.
Curînd Arsenievna bate din nou la ușă:
— Nu doriți, Serghei Sergheevici, să beți un pahar de ceai și să gustați din plăcinta mea din foi înainte de cununie? Căci toată ziulica n-ați pus nimic în gură.
— Se poate! spune doctorul. Și din nou de după ușă apare o mînă și ia tava cu paharul cu ceai și cu plăcinta.
— Serghei Sergheevici! A venit după dumneavoastră cavalerul de onoare!
Ușa se închide.
— Grăbiți-vă, Serghei Sergheevici! strigă cavalerul de onoare.
— Iertați-mă! Nu pot să vă primesc la mine, nu sînt încă îmbrăcat. Mai am puțin… foarte puțin…
Cavalerul de onoare așteaptă cîteva clipe, apoi bate din nou la ușă:
— Mai repede!
— Vin! se aude de după ușă.
Tabloul III. În casa miresei. Ea, îmbrăcată în rochie de mireasă. Așteaptă. Nimeni nu vine s-o ia. Exclamă:
— Nu-nțeleg nimic! Nu-nțeleg nimic!
Tabloul IV. Din nou în casa mirelui. Se bate la ușă. Nici un răspuns. Se deschide ușa. Camera e goală! Pe masă, pe dușumea zac într-o dezordine de nedescris fracul de nuntă… gulerul scrobit… căma-șa… cravata… pantalonii… pantofii…
— Doctore, doctore!… Unde ești?
Cei intrați privesc pe sub masă, deschid dulapurile, se uită chiar și pe fereastra deschisă. Dar sub fereastră au stat tot timpul cîțiva copii curioși.
Ei strigă:
— Degeaba vă uitați în grădină. N-a sărit nimeni pe fereastră.
— Doctore! Unde ești? Unde ești?…
Tăcere.
— Parcă s-a mistuit! își plesnește palmele bătrîna Arsenievna. Ziua și noaptea a muncit, a muncit, și-a mistuit puterile, pînă s-a mistuit și el cu totul.
Vecinele și cumetrele îi țin isonul.
— Da, da, s-a mistuit… a pierit.»
Am citit acest foileton stupid — rod al plictiselii, al trîndăviei și al dușmăniei — mărturia unor vremuri demult apuse. Pe fața Polinei Alexandrovna apăru o adîncă deznădejde, de parcă s-ar fi năruit totul în jurul ei, cînd luă din mîinile mele fițuica. Există pesemne jigniri, răni, care continuă să producă o mare suferință multă, multă vreme.
I-am spus:
— Oare merită o glumă răutăcioasă și deșartă, scrisă în zilele unor vremuri atît de neinteresante și de vechi — oare merită o asemenea glumă ca sentimente și gînduri vii să se oprească din pricina ei, ca în acel roman al lui Dickens — a cărui eroină, într-un moment de deznădejde, și-a oprit pentru totdeau-na ceasul din sufragerie, pentru a-și opri astfel ea însăși «ceasul vieții ei»?…
Nu știu dacă cuvintele mele au ajutat-o pe bătrîna femeie să gonească amintirea acelei jigniri sau propriile ei frămîntări sufletești, acele frămîntări care nu-l părăsesc nici o clipă pe om și care, schim-bîndu-se necontenit, modulîndu-se, împing gîndurile și sentimentele către speranță, către siguranța că-l așteaptă în viitor ceva îmbucurător. Nu știu ce a ajutat-o, dar bătrîna femeie privea acum cu seninătate bilețeluclass="underline"
— Ah, Grigori Alexandrovici, dacă ați reuși să ghiciți sensul acestor cuvinte! Să dezlegați acum, după ce au trecut atîția și atîția ani, ceea ce nimeni n-a reușit încă să dezlege! Aici scrie: «Citiți… din-tre Darwin și Fabre…». L-am citit și pe Darwin și pe Fabre în întregime. Dar sutele și miile de pagini pe care le-am citit și răscitit nu m-au ajutat să pot reconstitui cele cîteva cuvinte care au fost distruse de flacăra chibritului, la aprinderea samovarului. Sau acestea: «Aprindeți lampa mea cu reflector». Ați văzut, chiar lîngă fereastra laboratorului, care dă spre apus, e o oglindă care stă pe un suport de lemn. E acoperită cu o pînză care a fost cîndva albă. Alături se află lampa cu reflector. Reflectorul este îndrep-tat spre oglindă. Seară de seară deschideam fereastra, aprindeam lampa și îndreptam reflectorul spre această pînză albă. Așa a trecut toată vara. Au venit apoi zile de toamnă, reci, cu vreme mohorîtă. A început să se întunece devreme; vîntul trîntea obloanele. Am închis ferestrele și am bătut în cuie obloanele din turnulețul-laborator.
— Dar n-am observat, Polina Alexandrovna, n-am putut distinge la lumina lumînării nici lampa cu reflector, nici materialul întins pe oglindă. Nu pot fi deschise obloanele?
Ușa camerei în care ne aflam se întredeschise și vecina Avdotia Vasilievna spuse:
— Am și scos scara în stradă, ca să deschid obloanele. Galeria e șubredă și mi-e teamă să calc pe ea.
Lumina zilei năvăli în laborator. Și atunci am văzut pe fereastră o lampă obișnuită cu petrol și un reflector metalic care-și pierduse luciul. Am văzut și oglinda pe care fusese cîndva întinsă o țesătură albă. Dar ceea ce m-a mirat nespus era faptul că pe lucruri, pe cărți, pe vioară, pe podea — într-un cu-vînt pretutindeni — zăceau o mulțime de insecte moarte.
Ciudat cimitir! Fluturi, țînțari, gîndaci zăceau în cele mai felurite poziții într-un strat gros de praf… Totul era plin de praf. Praf și iar praf!…
EFORTURI ZADARNICE
Spirit de observație! Spirit de observație!… Cu peste două mii de ani în urmă, lui Aristotel i-a scăpat din nebăgare de seamă, într-un tratat, o greșeală. Vorbind despre muscă, a scris că ea are patru perechi de picioare. O simplă greșeală. O greșeală nostimă în felul ei! Dar iată ceea ce este într-adevăr uluitor: secole la rînd oamenii de știință s-au luptat să gonească muștele — supărătoarele muște — dar nu s-au ostenit să verifice afirmația lui Aristotel! Dintr-un manuscris în altul, ei au transcris aceeași eroare: musca are patru perechi de picioare.