Într-un colț al camerei, șezînd pe un scăunel, rezemată cu spatele de perete, Polina Alexandrovna șoptea cuvintele unei romanțe. Abia le auzeam:
Cînta de parcă ar fi vorbit cu ea însăși. Nu era un cîntec, ci depănarea unor amintiri…
Parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Cosița lungă bălaie, o pălărie de pai cu borurile mari, o panglică albastră. O seară liniștită de primăvară. Liliacul în floare. Ea merge și se uită înapoi. Iar tînărul Dumcev stă la fereastră și privește în urma ei, în timp ce melodia se revarsă în cascade…
Pe măsură ce continua să cînte, fața lui Dumcev se însenina. Parcă în structura lui tulburată, frămîntată, interveniseră schimbări organice, care îi restabiliseră într-o clipă echilibrul interior.
Cu un gest nervos, își întinse brațul și trecu arcușul peste coardele viorii.
Descoperea treptat sensul acestui cîntec, al acestei melodii de mult cunoscute, ca și cînd ar fi fost pentru el un cîntec nou. Încă puțin și melodia iubită îl va ajuta să se întoarcă la viață.
Cîntecul Polinei Alexandrovna răsuna din ce în ce mai clar, mai puternic.
Vioara lui Dumcev o însoțea cu tot mai multă siguranță. Ochii Polinei Alexandrovna priveau un-deva, în depărtare; pe obraji îi curgeau lacrimi.
Am făcut cîțiva pași spre alt colț al camerei. Eram copleșit de emoție.
Rezemată de pervazul ușii, vecina plîngea în tăcere.
DIN NOU LA HOTEL
Era noaptea tîrziu cînd mi-am luat rămas bun în liniște, doar cu o ușoară înclinare a capului, de la Polina Alexandrovna, de la Dumcev și de la Avdotia Vasilievna.
Am ieșit din casă și am stat multă vreme în pridvorul cunoscut.
Trebuia să-mi amintesc de ceva important, de ceva foarte important… Dar de ce anume?
Cunoșteam bine drumul la hotel. Dar acum totul în jur mi se părea necunoscut și m-am uitat mult, cu atenție și am chibzuit bine pînă m-am lămurit încotro trebuie să merg.
Am făcut un pas, încă unul și m-am oprit.
Foșnetul stins al frunzișului care atîrna peste gard, în stradă, m-a speriat. Ce-i asta? M-am simțit deodată din nou în Țara Codrilor de Iarbă. Trebuie să caut pe cineva, să mă salvez. Mai repede! Mai repede! Mă cuprinse neliniștea, zbuciumul…
Mi-am venit apoi în fire și am pornit încet mai departe. Deasupra mea, cerul era adînc și plin de stele. O noapte liniștită în micul orășel. Ce tăcere adîncă! Dar nu știu de ce, mi se părea că liniștea e sfîșiată de niște zgomote, sunete și foșnete ciudate. Nici acum, la Censk, încordarea atentă, sentimentul unui pericol iminent nu mă părăseau. M-am oprit și, parcă pentru a deveni invizibil și a mă feri astfel de primejdie, m-am lipit pentru o clipă de un zid. Mi-am revenit din nou și am plecat mai departe. Dar deodată iarăși m-am oprit.
Ce se va întîmpla cu Dumcev mîine, cînd va ieși pe stradă și toată lumea — lume neobișnuită, nouă pentru el — îl va privi în ochi?
Eu nu petrecusem decît foarte puțină vreme în Țara Codrilor de Iarbă și tot nu mă puteam obișnui încă cu orășelul liniștit. Mi-era greu să mă obișnuiesc cu gîndul că aici, în dosul ferestrelor, oamenii dorm un somn adînc, lin. Totul mi se părea altfel decît înainte.
Ce se va întîmpla cu Dumcev?
La spital, bolnavul care și-a recăpătat vederea, după operație, este obișnuit cu grijă și în mod trep-tat cu lumina. Dispoziția medicului este respectată cu strictețe: atîtea zile în cameră întunecoasă, atîtea în cameră semiîntunecoasă și abia după aceea i se permite bolnavului să privească lumea înconjurătoa-re, dar nici atunci în lumina strălucitoare a soarelui.
Mergeam spre hotel și era atîta liniște în jur, stelele luminau atît de calm! Undeva, prin apropie-re, cînta nepăsător un cocoș, un cîine lătra pașnic. Îngrijorarea pentru soarta lui Dumcev începu să se destrame.
Îmi amintesc cum am deschis ușa hotelului. M-am oprit: m-a năpădit tristețea. Va trebui să plec din acest oraș, să mă despart de Dumcev…
Funcționara de serviciu îmi întinse mașinal o cheie, dar, uitîndu-se la mine, înmărmuri. Cheia rămase în mîna ei. în cele din urmă bîigui:
— Dumneavoastră?! Nu, nu, nu se poate! Doar ați dispărut!
— Am fost în afara orașului. Aproape de aici — i-am răspuns tulburat. Scuzați-mă că nu v-am prevenit…
— Dar au fost aici prietenii dumneavoastră, v-au căutat! A fost mare tărăboi… Nu se procedează așa… Trebuia să ne preveniți!
Aceeași cameră de hotel. Pe un scaun se află vechea mea valiză. E învelită în husă, încheiată la toți nasturii. Mă pregătisem doar să plec la Moscova. Afară e noapte, la fel ca atunci cînd buchetul a in-trat în zbor, aici, în camera mea, prin fereastra deschisă. Și pe caldarîm se așterne același pătrat lumi-nos al ferestrei vecine. Totul pare a fi la fel cum a fost înainte. Dar totuși nu mai este totul așa. Eu am devenit altul, în acest răstimp am fost în Țara Codrilor de Iarbă!
Pe masă se află o scrisoare a profesorului Tarasevici, care mă așteaptă de cîteva zile.
«Stimate Grigorii Alexandrovici! Sînt chemat la conferința regională. Îmi pare foarte rău că nu mă veți găsi. O femeie, pe nume Cernikova, de la baza legumicolă a Organizației comerciale regionale, răspîndește prin oraș zvonul că v-ați «topit și ați dispărut» sub ochii ei. Ce prostie! Nădăjduiesc că veți explica singur totul. Dar deoarece îmbrăcămintea dumneavoastră a rămas, după spusele Cernikovei, din nu știu ce pricină, în dosul chioșcului, am ajutat, pentru orice eventualitate, să se organizeze cercetări și plec foarte liniștit pentru soarta dumneavoastră. Cu salutări.
Al dumneavoastră, Tarasevici.»
SE CONSTRUIEȘTE O CASĂ, SE CÎNTĂ
A trecut noaptea. Trezindu-mă destul de tîrziu, am cercetat camera luminoasă a hotelului și am simțit deodată o neliniște: Ce s-a întîmplat cu Dumcev?
Am pornit îndată spre locuința lui, dar pe neașteptate l-am zărit pe una din străzi. Fără să observe pe nimeni din jurul lui, de parcă ar fi uitat totul de pe lume, stătea la un colț de stradă și se uita la șan-tierul de construcție al unei case cu multe etaje.
Mai deoparte stăteau Polina Alexandrovna și vecina — fără să-și ia nici una nici alta privirea de la Dumcev. Vecina mă invită cu un semn să mă apropii. Am aflat că dimineața, devreme de tot, auzise pocnind ușa de la stradă și îl văzuse pe Dumcev plecînd. Neliniștită — Serghei Sergheevici încă nu-și băuse ceaiul — o chemă pe Polina Alexandrovna și amîndouă fugiră după el. Voiseră tot timpul să-l strige, dar nu fuseseră în stare să se hotărască. Și deodată el se opri în fața acestei case și de atunci tot acolo sta. Sta și tot privea. Și parcă ce avea de văzut aici? Nu mai văzuse oare pînă atunci cum se con-struiește o clădire mare?
Dumcev a rămas, îndelung și nemișcat, în același loc.
Apoi, într-un moment de nerăbdare, parcă mîniat pe sine însuși, el începu să-și schimbe repede punctul de observație.
…Brațul macaralei, purtînd un buncăr plin cu mortar de ciment, plutea pe cerul senin al dimineții. În adierea vîntului fremătau și se lipeau de gard, se smuceau în sus, spre cer, voioase, pînze roșii pur-tînd cuvintele: «Să îndeplinim și să depășim planul semestrial de construcție a caselor de locuit!» Iar prin fereastra deschisă a altei case se înălța spre cer un cîntec: