Am lăsat să treacă o zi-două. Pe urmă mi-am spus: probabil că Dumcev și-a terminat conspectul!
Și într-o seară, am trecut pe la el. Dumcev începu să vorbească despre Țara Codrilor de Iarbă, despre locuitorii ei minunați, despre uimitoarele lor forme de viață. Nădăjduia că observațiile lui vor ajuta pe oamenii de știință să introducă multe noutăți în tehnică.
— În toate aceste zile și nopți am meditat asupra a diferite variante ale conspectului, mai bine zis ale unor conspecte cu totul diferite. Dar mîine voi tria, voi selecționa și mă voi opri neapărat la ceea ce e mai important. Nădăjduiesc că concluziile și tezele mele vor sugera căi cu totul noi într-o serie de ra-muri ale tehnicii. Încă o zi-două și totul va fi gata — îmi spuse el.
Bineînțeles nu mă îndoiam de însemnătatea descoperirilor pe care le va comunica Dumcev în pro-iectul său.
Peste cîteva zile am trecut din nou pe la el.
— Prietene! spuse Dumcev apăsat, întreaga Țară a Codrilor de Iarbă este un vast teren pentru descoperiri, dar ea a rămas încă necercetată. Am o sumedenie de proiecte în cap. Și toate sînt la fel de importante. Ce fel de expunere sumară să redactez? Rămîne un singur lucru de făcut: să arăt oamenilor în tăcere, în deplină tăcere această țară. Și să nu scriu nimic!
Cînd am plecat din căsuța cu turn, aveam impresia că Dumcev s-a înecat în marea de observații și descoperiri făcute de el. Mi-a părut rău că nu l-am întrebat despre fermenții extraordinari care influen-țează atît de miraculos organismul omenesc și dacă aceste substanțe pot fi preparate aci. Oare omenirea nu va afla nimic din toate aceste taine dezlegate de el? Mă temeam ca întrebarea mea să nu-l tulbure: căci subsolurile în care fuseseră puși la păstrare minunații fermenți gazoși ai metamorfozei se prăbuși-seră și se umpluseră cu pămînt. Nu mai rămăsese nimic acolo, tot materialul acela prețios se pierduse definitiv.
ÎNSEMNĂRILE MELE PE MARGINEA CONSPECTULUI
După cîteva zile am primit două exemplare din conspectul lui Dumcev. Fuseseră transcrise cu grijă. Polina Alexandrovna se îndeletnicise cu aceasta — scrisul era mare, ascuțit.
Iar Dumcev repeta mereu:
— Din acest conspect lumea va afla multe! M-ai ajutat să mă întorc la oameni! Pentru asta îți mulțumesc. Dar întreaga măreție a faptei dumitale o simt în mod deosebit acum, cînd îmi propui și aju-torul dumitale. Îți mulțumesc că vei transmite oamenilor descoperirile făcute de mine în Țara Codrilor de Iarbă!
Repeta într-una: «Mulțumesc, mulțumesc!», era într-un fel emoționat și înduioșat. Nu mai știa cum să-mi arate recunoștința pentru participarea mea atît de activă și spuse:
— Un exemplar este pentru dumneata personal.
Nu știu de ce nu aveam chef să citesc conspectul în camera înăbușitoare de hotel. Am așteptat di-mineața, am luat de la bibliotecă niște cărți, cataloage, dicționare și m-am dus în parc, ca să mă lămu-resc mai bine.
Ca un prieten mai mare, sever și exigent, parcul mă întîmpină ca de atîtea alte ori cu foșnetul său prelung. Îndată ce cotești de pe aleea principală, dai de umbră, de liniște. Cărările sînt năpădite de iar-bă. Parcul nu este îngrădit, doar la intrarea principală se află un imens arc albastru, din lemn, care te salută cu inscripția: «Bine ați venit!»
Mi-am așezat cărțile pe o bancă mare cu speteaza înclinată și am început să citesc.
Un cosaș verde mi-a sărit pe picior, apoi a făcut un salt și a dispărut în iarbă. Am zîmbit amintiri-lor mele. Undeva, aproape de tot, niște copii se jucau, strigînd cu glasuri vesele.
— Bețișor-ajutor!
— Ajută-mă!
— Te-am găsit! Ieși! Una! Două! Trei!
Dar curînd m-am adîncit în lectură și larma lor ajungea la mine pierdută parcă în depărtare.
— Te-am gă-sit! Te-am gă-sit!
Conspectul lui Dumcev începea într-un mod neobișnuit.
«Oameni de știință! Parcă vă văd citind conspectul viitorului meu jurnal. Unii dintre dumnea-voastră, cei care sînteți prezbiți, v-ați pus ochelarii, cei care sînteți miopi, vi i-ați scos de îndată. Sînt printre dumneavoastră, probabil, și unii care, după ce și-au pus o pereche de ochelari, mai țin și una de rezervă în buzunar.
Lăsați-vă ochelarii! Duceți-vă la orice eleșteu. Acolo veți găsi ceva mult mai perfecționat. Prin-deți un gîndac-vîrtej. El trăiește la hotarul dintre aer și apă, adică și în aer și în apă. Dar razele de lumi-nă care cad în ochii gîndacului, atunci cînd se află în aer, se răsfrîng într-un fel, iar cele care trec prin apă se răsfrîng altfel, mult mai slab. Gîndacul de baltă are fiecare ochi împărțit în două. Jumătatea care se află sus vede în aer, jumătatea inferioară vede în apă. Distanțele față de focare ale acestor jumătăți diferă. Cînd alunecă pe apă, jumătatea superioară urmărește ce se petrece în aer, cea inferioară urmăre-ște ce se petrece în apă.
Aruncați-vă ochelarii! Studiați gîndacul de baltă! Folosiți acest principiu al vederii cu două focare! Făceți-vă ochelari cu lentile cu două focare.
Aici, m-am oprit și am făcut o însemnare cu creionul.
«Prea tîrziu! La Moscova, casierul care mi-a dat biletul de tren avea o privire ciudată, datorită ochelarilor săi. Acest lucru m-a intrigat. Casierul mi-a explicat: sînt niște ochelari obișnuiți, cu două focare! Pot fi comandați în orice farmacie!»
Propunerea lui Dumcev era, desigur, de mult depășită! «Dar probabil — mi-am zis eu — voi găsi mai departe ceva nou și neașteptat.» Am sărit cîteva rînduri și m-am oprit într-alt loc:
«Oameni! Voi săpați tuneluri în munți, spargeți diferite roci; învățați de la gîndacii sfredelitori! Cercetați de ce sînt ei tocmai acolo unde stratul de lemn e mai subțire și acolo unde e mai gros.»
Mai departe, Dumcev scria despre Toredo novalis — sfredelușul de corabie:
«Băgați de seamă că această moluscă sfredelitoare seamănă cu un mic vierme acoperit cu o placă îndoită și trece ușor prin lemnul cel mai tare. Studiați neapărat cum străpunge el acest lemn. Și creați după exemplul lui Toredo novalis un aparat pentru străpungerea lemnului.»
Am scris pe margine, exprimîndu-mi îndoiala:
«Sfatul este interesant, dar e greu de crezut că acest sfredeluș va sugera omului ideea inventării unui nou burghiu.»
Dumcev scria:
«Constructorule, învață de la albină să construiești economicos! Fiecare perete al rezervorului ce-lular este folosit, de două ori. Iată în ce constă întreaga superioritate a construcției rezervoarelor cu sec-țiune hexagonală. Ce economie de material de construcție și totodată ce rezistență! Și rețineți: greuta-tea cerii (materialul folosit pentru construcția fagurilor) este de șaizeci de ori mai mică decît a mierii cuprinsă în ea.»
Foarte sigur de mine — am făcut următoarea adnotare:
«De ce să recomandăm arhitecților să examineze cu toată atenția celulele în secțiune hexagonală? Fantezia arhitectului nu are nevoie de sugestia albinei.