Treptele duceau mai departe în adînc, iar de acolo se auzea lătratul sacadat al cîinelui.
— Hei! am strigat în întuneric.
— Cine-i acolo? mi se răspunse din beci.
Cîinele lătră și mai furios.
— Ptiu, dar taci odată, Karceavka! strigă cineva la cîine.
Cîinele tăcu.
— E cineva aici? Ieșiți afară!
La început tăcere, apoi… apoi din nou un strigăt:
— Dar cine-i acolo?
Și din nou, ca un răspuns la aceste cuvinte, un lătrat înverșunat. Pe platformă sări un cîine și încremeni locului: era roșcovan, dar spatele îl avea negru. Își agita coada stufoasă, fără a mă privi de loc amenințător.
Cineva urca scările gemînd și oftînd. Din adîncul întunecos se ivi o mînă cu o lanternă aprinsă.
În fața mea apăru o femeie masivă, în pufoaică, cu cizme mari de cauciuc.
— Bună ziua! rosti ea cu o voce de bas și adăugă: Ați sosit? Ați fost chemat?
— Am sosit — i-am răspuns eu nedumerit.
— Dar unde sînt mijloacele de transport?
— Ce mijloace de transport?
— Fără mijloace de transport nu se poate.
— Dar eu… eu am venit…
— Tocmai asta e că vin mulți pe aici.
— Mulți? am întrebat eu.
— Dumneata ai venit să dezlegi ghicitori, să culegi floricele ca alții sau ai venit după legume? Ceapă, morcovi, sfeclă. Dacă ai venit după legume, atunci de ce ai venit fără mașină și fără dara pentru încărcare? Cine ești dumneata?
— Cine sînt eu?
— Tocmai! Cu ce prilej ai venit la bază?
Buimăcit, copleșit de avalanșa de întrebări, nu știam cum să încep să-i explic totul acestei femei mînioase și am bîiguit:
— Dar dumneavoastră cine sînteți? Ce fel de bază?
— Cum așa — cine sînt eu? Sînt Anna Ivanovna Cernikova, șefa bazei organizației raionale de produse alimentare.
— La revedere! am strigat și am plecat în goană.
După ce am făcut vreo zece-douăzeci de pași, am privit înapoi și am văzut-o pe Anna Ivanovna Cernikova urmîndu-mă de după tufișuri, cu cîinele de curea.
Am sărit peste micul pîrîiaș. Nesuferit șiret! Din nou… s-a dezlegat. A cîta oară! M-am aplecat, am tras de ambele capete ale șiretului. Un ghimpe, un scai sau mai știu eu ce se prinsese de capătul zbîrlit al șiretului. Am început să-l desprind. În scai se încîlcise un păianjen mort.
Și prodabil fiindcă tot drumul mă gîndisem la păianjeni și la scrisoarea lui Cearușin, de îndată ce am observat păianjenul acela mort, l-am ridicat și l-am băgat repede în cutia de chibrituri.
PĂIANJENUL MORT
— Barometrul lui Dijonval există! Iată scrisoarea și iată un barometru «stricat»! am exclamat intrînd în cabinetul directorului institutului, Stepan Egorovici Tarasevici, și am pus pe masă scrisoarea lui Cearușin și cutia de chibrituri cu păianjenul mort.
Profesorul mă salută reținut, mă privi cu o oarecare nedumerire și, prezentîndu-mă docentului Serafima Vasilievna Voronțova, adăugă:
— Nădăjduiesc că desfășurarea avîntată a raționamentelor dumneavoastră cu privire la însemnă-rile găsite nu va fi stingherită de prezența tinerei noastre specialiste. S-a tărăgănat zugrăvirea culoarului și a unor cabinete și Serafima Vasilievna a fost nevoită să se instaleze la mine cu microscopul ei.
De după lentilele mari ale ochelarilor, niște ochi albaștri mă priveau, după cît mi se părea, foarte ironic. Apoi Serafima Vasilievna își coborî din nou privirea asupra microscopului și mîna ei dreaptă începu să alerge repede, făcînd însemnări pe o foaie de hîrtie.
Stepan Egorovici citi cu atenție scrisoarea lui Cearușin și dădu din umeri.
— Fie și așa! Să admitem că barometrul lui Dijonval este păianjenul. Dar ce schimbă asta?
— Totul! Totul se schimbă! De vreme ce există barometrul lui Dijonval, înseamnă că…
— …înseamnă că — rîse Tarasevici — există și păianjeni!
— Înseamnă că există și călătorul care a fost silit să se orienteze asupra mersului vremii după comportarea păianjenilor.
— Fantezie!
— Dar însemnările! Parcă văd animalul de povară legat și pe călătorul care după ce și-a încărcat sacul, s-a apucat să-și termine de scris jurnalul…
— Rebusul este o ghicitoare în care o parte de cuvînt sau cuvinte întregi sînt exprimate prin mijlocirea unor figuri, note muzicale sau alte semne cu denumiri asemănătoare cuvintelor ce trebuiesc ghicite — spuse încet Voronțova, continuînd să se uite în microscop.
— Ce vreți să spuneți? am întrebat eu.
— Un hîtru bun de glume a scris un rebus, un joc de cuvine încrucișate. În loc de cuvîntul simplu «păianjen» a pus două cuvinte «barometrul Dijonval», iar lîngă Eratosthene — «larva libelulei»… Iar dumneavoastră vă agitați și căutați să dezlegați acest rebus.
«Rebus, cuvinte încrucișate» — am repetat în sinea mea și am simțit că numai prin pronunțarea acestor cuvine simple și vesele, însemnările și-au pierdut întregul lor caracter enigmatic și că toată povestea devine caraghioasă. Dar această senzație a durat doar o clipă. Nu! Unde, cînd și în ce scop s-ar apuca cineva să alcătuiască asemenea cuvinte încrucișate?
Și am spus:
— Nu de dragul cuvintelor încrucișate și al rebusurilor am rămas la Censk, nu de dragul lor vă răpesc timpul, Stepan Egorovici, și i-am scris lui Cearușin. Azi dimineață am fost chiar acolo unde studentul Beleankin a cules o dată cu florile foițele enigmatice.
— Și cu ce v-ați întors din această expediție?
— Expediția n-a reușit. Dar am cules un păianjen, din păcate mort…
— Un păianjen mort!… izbucni în rîs, desprizîndu-se de microscop, docentul Voronțova. Ea rî-dea din ce în ce mai tare: Un păianjen mort!… Vai, nu mai pot! Mo… mo… mo.. ort!… Dați-mi-l să-l văd!
Voronțova se repezi la păianjenul care se afla în cutia de chibrituri, își scoase ochelarii, îi șterse și îi puse din nou, apoi începu să se uite la păianjen.
— Apoteoza cercetărilor, a enigmelor, a presupunerilor, a scrisorilor la Moscova — un păianjen mort!… Stepan Egorovici — se adresă ea profesorului — cum de nu v-ați dat seama cît de simplu și de clar e totuclass="underline" un vilegiaturist s-a distrat compunînd aceste «cuvinte încrucișate» și un literat din Moscova încearcă să găsească în ele mistere.
— Un vilegiaturist?! Dar îngăduiți-mi! exclamai. Acolo unde au fost găsite foițele nu există nici un fel de vile!
— Dar vîntul? se întoarse brusc spre mine Voronțova. Vîntul nu-și pierde vremea cu fleacuri, cum fac alții. A dat buzna și a dus de pe pervazul unei ferestre aceste însemnări caraghioase.
— Să știți — spuse Stepan Egorovici — în această afirmație există o logică și un sens. Iar noi, e limpede că am despicat firul în patru.
Ce i-aș mai fi putut răspunde? Cu ce argumente să-l contrazic? în fața mea se găsea doar păianjenul mort și niște însemnări cu totul ciudate.
— Așa-i că tăceți! surîse ironic Voronțova. N-aveți nimic de zis! Și ați tulburat întregul institut. N-am dreptate?
— Am despicat firul în patru, recunosc că am despicat firul în patru…
Voronțova se întoarse spre microscop și începu din nou să noteze ceva grăbit.
— Da, am luat-o pe o cale greșită — spuse încet Stepan Egorovici. Și iată că tînărul nostru speci-alist ne-a scos la liman.
— Ei, e timpul să plec — am spus și mă pregăteam să-mi iau rămas bun.
— Am o idee — rosti deodată Voronțova cu un zîmbet blînd. Am să vă dau drept amintire o etichetă cu numele păianjenului, am să-i determin exact specia și genul. Dar ce s-a lipit de piciorușul lui?