Cel mai prost arhitect, înainte de a porni la construcția unei case, elaborează un plan care este o creație a minții sale. Apoi după aceasta el modifică și îmbunătățește acest proiect. Albina nu poate schimba nimic. Ea «construiește» întotdeauna în mod instinctiv. Dacă străpungi o celulă, va curge, mie-rea din ea, dar albina va continua să aducă și să tot aducă mierea în această celulă, deși ea este găurită. Instinct orb! Ea va veni exact de atîtea ori de cîte ori vine în mod, normal pentru a umple celula.»
Și cu acest prilej mi-am amintit cum am străpuns capacul cuibului în care albina tăietoare de frunze își depusese oușorul. Ea totuși a continuat să aștearnă un capac după altul, atîtea cîte așază întot-deauna, fără să fi băgat de seamă că de data aceasta toate erau străpunse.
«…Greutatea cerii este de șaizeci de ori mai mică decît a mierii pe care o conține.», Este un lucru demn de remarcat! Dar ceara, ca material de construcție? Destul de bizară propunere!
Dumcev scria:
«Omule, învață să-ți aperi casele de frig!
Călugărița, depunîndu-și ouăle, le acoperă cu un lichid special, pe care-l secretă permanent. Această masă, cu bășicuțe de aer în interior, ferește oul de căldura excesivă și de frigul prea puternic. Studiați acest lichid!»
Nota mea:
«Este vorba de izolarea termică. Dar aerul, ca material izolant, este cunoscut de mult. Și foarte de curînd, tehnica zilelor noastre, ținînd seama de faptul că aerul este un material termoizolator, a creat un soi special de sticlă-spongioasă. Prin porozitatea și greutatea sa redusă, acest material este superior chiar plutei. Pentru a obține o asemenea masă a fost necesar să se găsească un procedeu de reglare a formării structurii poroase din masa de sticlă. Tot secretul este ca porii cu gaze să se disperseze în mod egal în masa de sticlă.»
«N-avem de ce căuta regularitatea dispersării unor pori în spuma aceasta!» mi-am zis eu.
Astfel am citit întreg conspectul lui Dumcev, cu sufletul tulburat și notînd aproape tot timpul pe marginea exemplarului meu: «Prea tîrziu! Prea tîrziu!»
Îmi simțeam sufletul ca de plumb: oare Dumcev își irosise, într-adevăr, întreaga lui viață fără nici un rost? Și ce se va întîmpla cu el cînd se va convinge singur de acest adevăr? Ce răspuns va pri-mi de la Moscova? Căci el aruncase doar din Țara Codrilor de Iarbă o provocare științei moderne?!
Îmi venea greu să citesc mai departe…
— Bețișor-ajutor!
— Bețișor-ajutor! repetam după glasurile cu clinchet de clopoțel ale copiilor.
Ce să fac?
Soarele ajunsese sus pe bolta albastră, își strecura razele prin frunzișul verde, umbrele deveneau tot mai scurte. Era amiază.
— Bețișor-a-ju-tor… — se auzea cînd de aproape, cînd de departe.
Să citesc oare în continuare? Nu mă grăbeam. Așteptam parcă ceva.
PREA TÎRZIU! PREA TÎRZIU!
Ce zgomotoasă și pestriță e aleea! Voci tinere, zglobii, rochiile viu colorate ale fetelor. Au apărut, au trecut. Totul s-a liniștit. Din adîncul parcului se aud două voci cunoscute. Le identific — e vocea Lenei și a lui Pavel.
— Ultima minge am respins-o la plasă. Era decisivă. A zbîrnîit racheta!
— Azi odihnește-te! Mîine joci în semifinală.
— Am să mă odihnesc și am să scriu o scrisoare. Mică de tot, microscopică!
— Ca aceea pe care a adus-o în cutiuță ăla… de la Moscova?
— Îți amintești? Dijonval… Eratosthene…
Rîsete.
Au plecat.
Am început să citesc mai departe.
Dumcev scria:
«Păianjenul de apă mi-a sugerat principiul unui clopot pentru scafandri. Dar mai sînt alte insecte care dau astfel de sugestii. Cercetați larva muștii de nămol. Ea stă în apă, în timp ce își ține coada afară. De ce? Ca să respire. Cînd apa se ridică, i se lungește coada, care e alcătuită din două tuburi de aer, două canale, într-o peliculă străvezie. Aceste tubușoare se scurtează în modul cel mai neobișnuit. Ai de ce să te miri, și ai și ce învăța studiind-o. Construiți aparate la fel și coborîți-le pe fundul mării!»
Nota mea:
«Despre asta am mai citit în filele lui Dumcev în care descria călătoria sa în căutarea jurnalului. Este adevărat că într-o carte recent apărută despre coborîrea scafandrilor la mari adîncimi, scafandrul este comparat în mod direct cu această larvă. Comparîndu-l cu larva, autorul recurge la termenii cei mai tehnici.
El vorbește despre faptul că coada larvei se lungește în apă ca un periscop, fiind alcătuită dintr-o peliculă exterioară, transparentă, cu o «bucșă stelară» la capăt și cu două tubulețe de aer prin care se aspiră aerul.
În această carte se arată că scafandrii folosesc aceeași metodă de aspirare a aerului pentru respira-ție, ca și această insectă.
Se mai vorbește și despre faptul că tubulețele cu care este prevăzută coada larvei seamănă în chip uimitor cu furtunurile scafandrilor — ele nu se încrețesc, datorită bordurii spirale, care întărește forma lor cilindrică».
«Coincidență! mi-am zis eu. Ar fi greu de crezut că inventatorul s-a adresat unei larve pentru a-i cere sfatul.»
Timp de multe decenii, cît a trăit Dumcev în Țara Codrilor de Iarbă, a stat cufundat în observați-ile sale în vreme ce viața mergea înainte. Oricare inventator, creîndu-și opera, a ținut seama de cercetă-rile altora, a făcut schimb de experiență cu alții, a studiat realizările științei și tehnicii. Iar Dumcev pre-tinde: omule, învață de la insecte!
Da! «Învață de la păianjen! afirmă el în acest conspect. Învață să construiești poduri, Învață noua metodă de preparare a firelor de la… păianjen!»
Am încercat să mă descurc în aceste teze ale lui Dumcev.
«Păianjenul învață constructorii să ridice poduri fără piloni — scrie Dumcev. Un asemenea pod este ieftin și rezistent. Podul e suspendat pe lanțuri.»
Ciudată propunere! Oamenii construiesc de mult poduri suspendate pe lanțuri. Fără sugestia pă-ianjenului.
Este adevărat că într-un îndreptar am găsit o notiță care putea fi ușor luată drept o glumă: pretin-dea că, într-adevăr, primul constructor al podului suspendat a acordat o atenție specială păienjenișului întins deasupra potecii din grădina prin care se plimba într-o zi senină de toamnă. Și i-a trecut prin min-te o idee: ce-ar fi să construiască un pod pe lanțuri de fier?
Dumcev scrie:
«În secolul al șaptesprezecelea oamenii au încercat să folosească păienjenișul pentru fabricarea țesăturilor. Desigur nu asta e problema: nu se poate face îmbrăcăminte din păienjeniș. Dar luați de la păianjen procedeul de fabricare a firelor!»
Mai departe, Dumcev propunea inventatorilor să repete procesul de obținere a firelor, pe care l-am urmărit și eu cînd am nimerit în păienjeniș.
M-am uitat în enciclopedie și am notat pe marginile conspectului lui Dumcev:
«Propunere întîrziată! În anul 1890 a fost pusă în funcțiune prima fabrică de mătase artificială!»
După ce am făcut această adnotare, am început să studiez tehnologia procesului de producție a mătăsii artificiale. Și am ajuns la concluzia că comparația dintre păianjen — mașină vie — și mașina de vîscoză este destul de interesantă.
Picăturile de lichid vîscos ale păianjenului, ieșind din tubușoarele de pe negi, se încheagă în con-tact cu aerul și se transformă în fire de păienjeniș.
Mașina repetă oare acest proces de filare a păienjenișului? În mașină soluția lichidă este impul-sionată prin niște tubulețe capilare — filiere — și odată ajunsă în aer se transformă în fire de mătase.