Mă gindeam: «Ce înseamnă toate astea? Ce caută el pe o asemenea întunecime și pe o asemenea ploaie?»
Și din nou i-am spus:
«Cetățene, vă mai pot duce cu căruța!»
A urcat în căruță, s-a așezat și am pornit.
«Peste o oră o să fim în colonie, zic. O să vă încălziți.»
«Eu nu mă duc acolo. Am să cobor acuși. Vreau să caut chioșcul.»
«Ce fel de chioșc caută el în ploaie?» m-am gîndit și eram gata să pufnesc în rîs, cînd deodată mi-am reamintit.
«Dumneavoastră căutați chioșcul de după crîng?… Păi e aproape complet dărîmat. Nimeni nu se mai duce acolo nici ziua. Iar acum plouă, e noapte.»
El însă se tot uita în ceață. Atunci am înțeles că am de-a face cu un om bolnav. Poate că era vreun profesor? I-am acoperit bine umerii cu prelata. Am mers mai departe. Profesorul tăcu multă vreme, apoi începu să vorbească de unul singur. Despre niște animale extraordinare, dintr-o țară nemaipomeni-tă. După aceea tăcu din nou.
Ploua tot mai tare. Am sărit din căruță, am pus pe picioarele lui un sac cu fîn, i-am așezat mai bine prelata pe umeri.
«Mulțumesc, tinere! Părinții dumitale te-au educat frumos.»
«Eu n-am părinți. Au murit cînd eram mic de tot.»
«Dar cine ți-a făcut educația?»
I-am explicat:
«Am crescut la Casa copilului. Apoi am urmat școala profesională, iar acum sînt la școala medie tehnică. În general, m-a educat Comsomolul.»
El mă întreabă:
«Cine, cine? Cum ai spus? Nu înțeleg
«Zic, în sinea mea, trebuie să mîn mai repede. Pare bolnav de-a binelea!»
Am sărit din căruță. Am tras cureaua sidelcii, am controlat chinga. Cînd m-am întors la căruță, cetățeanul meu dispăruse.
Atunci mi-am poruncit: «Mort-copt, Kolka, caută-l pe bolnav și du-l la spital!»
Am făcut cale întoarsă spre oraș, l-am mînat pe Strelka drept la spital. L-am luat în căruță pe un sanitar și… înapoi… Acum îl căutam pe profesor. Am scotocit peste tot. Mai trebuie să-l căutăm în crîng… — și-a încheiat spusele Kolea Sențov.
Ceața parcă se mai risipise, dar ploaia cînd înceta, cînd pornea din nou.
I-am lăsat pe Kolea și pe sanitar pe drumul de țară, rugîndu-i să mă aștepte acolo. Cu lanterna în mînă am dat fuga pe alee. Da, aici pe undeva era chioșcul. În el ne-am îmbrăcat atunci cînd am plecat din Țara Codrilor de Iarbă. Am așteptat să vină seara…
Aleea! Nesfîrșit de lungă îmi părea în întuneric!
Dar dacă Dumcev s-a rătăcit, a obosit și a adormit pe undeva sau a căzut?
Iată și salcîmul care barează intrarea în chioșc. Am dat crengile violent la o parte și ele m-au îm-proșcat cu o ploaie deasă. Lanterna mea lumina picioarele pe jumătate putrede ale mesei și ale băncilor. Nimeni…
Mai repede, spre baza legumicolă! Poate că-i acolo!
Ce liniște! Doar picurii de ploaie bat acoperișul găurit al chioșcului. Dar ce-i asta? Să mi se fi părut? Un suspin.
Am privit în jur. Lumina lanternei căzu pe stîlpul de lîngă salcîm și în spatele acestuia, în spatele stîlpului, Dumcev…
— Serghei Sergheevici!
El se ivi de după stîlp, dar îndată îmi întoarse spatele.
M-am repezit la eclass="underline"
— Serghei Sergheevici!
L-am prins de mînă. Mîna îi era înghețată. Tremura tot. Avea frisoane. Dumcev nu se uita la mi-ne. L-am strigat pe Kolea Sențov și pe sanitar. Ei veniră în fugă. Sanitarul își scoase repede pufoaica, îl îmbrăcă cu ea pe Dumcev și îi aruncă pe umeri și mantaua de ploaie din foaie de cort. Dumcev se supu-nea în tăcere. Kolea îl luă de braț. Am pornit. Sanitarul ne lumina drumul cu lanterna. Uneori, lumina lanternei cădea asupra lui Dumcev: fața îi era obosită, palidă, dar ochii priveau sever și fix undeva, în depărtare, dincolo de noi. Toți tăceam. Așa am ajuns în locul de la marginea drumului unde ne aștepta calul, legat de un arbore.
— La spital? întrebă. Kolea Sențov.
M-am aplecat spre el și i-am spus încet:
— Serghei Sergheevici se va simți mai bine acasă la el. Căruța porni. Era întuneric beznă. Ploaia, la un moment dat, părea că ostenise, dar nu se oprise, foșnea mai departe în frunzișul arborilor de pe marginea drumului. Toți tăceau. Roțile căruței se rostogoleau liniștite, încet, pe drumul spre oraș.
PIAȚA DE FLORI
Moscova vuiește de zgomotul amiezii. Mașinile se scurg la nesfîrșît, și — ocolind piațeta de lîngă stația metroului — zboară în sus, spre Arbat. În aer stăruie sunetul claxoanelor, clopotele tramvaielor. Se opresc doar o clipă-două. Și apoi, parcă alergînd în urma lor, căutînd aceste sunete topite în aer, se aud alte claxoane, alte sunete, apar mereu altele, apar cu îndărătnicie, necontenit, parcă pentru a inten-sifica vuietul și în același timp pentru a se mistui în el.
Moscova vuiește. Mașinile zboară spre Arbat. În stația metroului e lume multă. Studenți și stu-dente ies în fugă din metro, grăbindu-se spre institutul de pe Matrostroevskaia și spre tramvaie. Le vin în întîmpinare alți oameni, unii călcînd încet și greoi, alții sprinten și iute, toți îndreptîndu-se spre scara care coboară în stația de metro. Peste cîteva minute ei se vor afla în magazinele de pe Petrovka, sau vor intra în schimbul doi, la strung sau la masa de lucru, undeva la Sokolniki sau pe Krasnoselskaia.
Mii și mii de pași! Totul s-a contopit într-un vuiet prelung și plin de sunete diverse.
Mă aflu la Moscova de două zile. Muncă, griji, întîlniri, treburi, telefoane — parcă totul s-a con-topit în acest vuiet, în această larmă. Și acest vuiet m-a îndepărtat de tot ce mi s-a întîmplat în urmă numai cu cîteva zile.
Cît de mult e de atunci! Și a fost oare realitate?
Căruța în ceață… Kolea Sențov și sanitarul… întinderea netedă și întunecoasă a șoselei, chioșcul pe jumătate distrus… Și apoi, Dumcev. Singur în ploaie. Din nou zgomotul roților căruței pe șosea… În aceeași noapte l-am predat pe Dumcev în grija Polinei Alexandrovna. Iar dis-dedimineață, am aflat de la ea că Serghei Sergheevici nu era decît ușor răcit. A cerut un singur lucru: să nu fie lăsat nimeni să intre în laboratorul lui.
Mi-am luat de îndată rămas bun de la Polina Alexandrovna. Ea și-a notat adresa mea de la Mos-cova.
Apoi am trecut pe la Tarasevici. Nu se întorsese încă de la conferința regională. I-am lăsat adresa mea și în aceeași seară am luat trenul și am plecat la Moscova.
Ce veselie, ce gălăgie și lumină e aici, în stația de metro! Vînzătorii de flori s-au așezat în semicerc.
Sub soarele încă fierbinte de august, călțunașii, de un roșu aprins, scot parcă flăcări în ghivecele scunde de lut. De niște șipci bătute în mese atîrnă buchete gata încadrate cu nelipsitele ferigi dantelate. Din fiecare buchet privesc și se mîndresc cu nuanțele lor purpurii, zmeurii și portocalii, daliile. Bilele mici și albe ale mărgăritarelor încearcă să se ascundă în buchet, să treacă neobservate. Zadarnic! Îți atrag atenția, ele adaugă buchetului o duioșie și farmecul modestiei.
Flori de august! Coloritul vostru este atît de strălucitor, de viu și de variat! Dar în curînd va veni toamna. Ploaie… Frunze galbene, ofilite…
Și iată că în această clipă — aici, în această piațetă, lîngă aceste coșuri cu flori, mi-am amintit deodată de focul viu al unor culori deosebite.
Țara Codrilor de Iarbă!… Așteptam parcă să se deschidă porțile gardului construit din elitrele gîndacului arămiu! Dar nu vedeam în fața mea un gard, ci o gigantică cortină de teatru, care arde, strălucește în niște culori cu totul necunoscute mie.