Da! Dar ce taină se ascunde în puterea, în strălucirea, în fantezia și diversitatea acelor culori? Și de ce spunea Dumcev că ele sînt veșnice, că nu pălesc niciodată?
Ce-ar fi dacă… dacă aici se ascunde într-adevăr o descoperire? Da, s-ar putea… Cine știe?
Cît de repede și cu cîtă ușurință am intitulat eu conspectul lui Dumcev «conspectul greșelilor»! Și uite așa am jignit un om bătrîn. L-am convins să scrie acea expunere sumară, neobișnuită pentru el! L-am pus să facă o muncă zadarnică! Expunere sumară! Cuvintele acestea aveau acum o rezonanță care rămînea străină pînă și auzului meu. Eu îl derutasem. Și cu ce, și cum l-am ajutat eu în schimb pe Dumcev?
Iată, de pildă, mi-a arătat culorile uimitoare de pe gardul construit de el la locuința sa de vară. Și mi-a vorbit cu înflăcărare despre acele culori ca despre o mare descoperire. Cui să-i vorbesc acum des-pre această descoperire? Unde să verific, pe cine să întreb?…
Ce-ar fi să mă adresez lui Kalganov? El e fizician. Problemele legate de lumini, de culori și vop-sele țin de domeniul său. Am citit adesea despre Kalganov în ziarele noastre.
Da! Chiar astăzi, dacă voi mai reuși, mă voi duce la institut, să-l caut pe fizician. După filmare, după repetiție.
În pavilionul studioului de filme, uitîndu-mă la lumina zgomotoasă a reflectoarelor, la decoruri, continuam să mă gîndesc la culorile lui Dumcev. Și la repetiție, în sala întunecoasă de spectacol, la măsuța regizorului, pe care arde o lampă singuratică cu abajur întunecat, în liniștea calmă, puțin rigidă, tulburată de replicile actorilor de pe scenă, uitîndu-mă cum alegeau electricienii culoarea sofitelor și luminau decorurile, mi-am amintit din nou de cuvintele lui Dumcev:
«Ah, acest verde de primăvară, desenat în teatru pe placaj și carton! Oare se schimbă o dată cu muzica orchestrei? Nu! Culorile rămîn încremenite o dată pentru totdeauna…»
Repetițiile s-au terminat la patru după-amiază. Voi avea timp să trec pe la Kalganov.
ÎN PRIMUL RÎND, EXPERIMENTAREA!
Ziua era încă în toiul ei cînd mă aflam în cabinetul fizicianului Dmitri Dmitrievici Kalganov, la Moscova. El mă rugă să aștept pînă la terminarea convorbirii începute cu colaboratorii săi. Discuția lor — despre o complicată problemă de fizică — nu era pe înțelesul meu.
Fața fizicianului îmi amintea, nu știu de ce, de cunoscutul portret al lui Ermolov, neînfricatul erou al luptelor cu Napoleon.
Dar fizicianul Kalganov nu este un ostaș, ci un savant și el nu trăiește în secolul al nouăsprezece-lea, ci în zilele noastre. Cu toate acestea, fără a fi ostaș, gesturile lui sînt precise și autoritare. Mișcările lui sînt calme, fără urmă de agitație… Iar capul și-l poartă mîndru ca un leu! Trăsăturile feței sînt mari, pronunțate, aproape viguroase. Vocea tunătoare…
Mă uitam la el și mă gîndeam: «Da, un asemenea om face ordine în noianul problemelor științifi-ce, în mulțimea și diversitatea proiectelor, a planurilor, a propunerilor. Face o ordine gospodărească, te-meinică, în ograda sa științifică».
— Dacă vreți, credeți-mă, dacă nu, socotiți toate acestea o povestire fantastică… — așa mi-am început povestirea despre Dumcev, cînd Kalganov m-a așezat într-un fotoliu, alături de al lui.
În primele momente m-a ascultat cu o blîndețe severă. Dar cînd am început să vorbesc despre iar-marocul acela în care cîndva, de mult, Dumcev venise să facă demonstrația primului său zbor, în vreme ce negustorul întreprinzător își număra gologanii încasați pentru spectacolul senzațional care punea în primejdie viața unui om, ochii lui Kalganov se aprinseră. Apoi, el se întoarse brusc și începu să exami-neze ceva prin fereastra. întunecată.
Pe urmă își înfipse privirea în ochii mei și spuse:
— Cîte talente din popor, distruse, strivite! Blestemate vremuri! Ele l-au alungat pe Țiolkovski cu calculele lui într-un pod, l-au silit pe Miciurin să trăiască pe o palmă de pămînt…
Kalganov tăcu.
Cînd am început să povestesc cum Dumcev, pe care l-am găsit în Țara Codrilor de Iarbă, propu-nea insistent să se împrumute de la insecte «utilități» tehnice de tot soiul, cum se exprima el, Kalganov se ridică tulburat.
— Așa! Așa! repetă el.
— Vă mirați? l-am întrebat.
— Nu, de ce? Ce-i de mirare? Din vremuri străvechi omul a examinat cu atenție marele labora-tor al naturii, a studiat natura nu numai dintr-o simplă și gratuită curiozitate. El a reținut tot ce era instructiv, a pus totul în slujba sa. Omenirea va cerceta și mai departe, cu perseverență și curiozitate, va descoperi noi și noi legi ale naturii, pentru a le dirija. Punînd stăpînire pe natură, supunîndu-și-o, trans-formînd-o, știința imită modelele pe care i le oferă natura, dar nu orbește, nu mecanic. Nu văd nici o greșeală de a ne folosi de sugestiile naturii. Dar cum s-ar putea altfel?
«Trebuie să-l întreb cît mai repede pe Kalganov despre chestiunea cea mai importantă» — mi-am zis eu. Și-am început să-i povestesc cum m-a dus Dumcev în Țara Codrilor de Iarbă, la locuința sa de vară, iar eu m-am oprit, uimit de culorile gardului său, construit din aripile unor fluturi obișnuiți.
Culorile acestui gard, de o strălucire și frumusețe neobișnuită, jucau, licăreau, scoteau parcă văpăi. Dumcev mi-a spus că aripioarele nu sînt colorate de natură, ci sînt alcătuite din solzișori inco-lori, transparenți, care nu conțin pigmenți colorați sub formă de granule colorate.
— Spuneți-mi, cum să-l înțeleg pe Dumcev? Căci dacă sînt incolore, e clar că nu sînt colorate și atunci de unde acest joc de culori? Cum să înțeleg? Nu vi se pare o absurditate?
— Nu, nu-i absurditate, dacă observați bine — spuse liniștit Kalganov.
— Dacă observi bine? Deci Dumcev n-a greșit? Un corp străveziu și incolor poate apărea totuși colorat?
— Pentru ca să mă înțelegeți de ce aripioarele străvezii, incolore, ale fluturilor licăresc în culori strălucitoare, voi începe, desigur, cu definițiile cele mai simple. Anume ce este lumina și ce este culoa-rea.
Orice corp iradiază în spațiu energie, sub forma unor unde electromagnetice, ale căror lungimi se schimbă în funcție de temperatura corpului: de la zeci de microni, la milionimi de microni.
În funcție de frecvența oscilațiilor, se deosebesc diferite unde electrice, infraroșii, luminoase, ultraviolete, roentgen și așa mai departe. Ochiul nostru poate percepe numai undele luminoase. Newton a dovedit că lumina albă pe care o vedem este o sinteză a razelor colorate.
Dumneavoastră știți, desigur, cum a fost descompusă raza de lumină.
Newton a așezat pe masă o prismă de sticlă. Raza de soare a căzut pe prismă și s-a frînt în cele șapte culori ale curcubeului: roșu, portocaliu, galben, verde, bleu, albastru și violet. Între cele șapte culori nu există o delimitare pronunțată, ci treceri reciproce de la o culoare la alta. De exemplu, între galben și verde se mai distinge un verde de frunziș, între verde și bleu — culoarea verdelui-marin.
Fiecărui număr de oscilații ale undelor luminoase îi corespund nuanțele proprii respectivei culori.
După cum se știe, obiectele nu au de obicei culoare proprie. Ele au însușirea de a reflecta, de a răsfrînge sau de a absorbi razele.
De unde vine culoarea neagră a unui obiect? Toate razele luminoase care cad pe acest obiect sînt absorbite în interior, iar la suprafața lui nu mai apare nici una.